Remus Esti mic, visezi sa fii mare si sa faci lucruri marete, importante, chestii interesante, palpitante, sa traiesti viata la intensitate maxima. Eventual pe la 9 ani ajungi la psiholog pe motiv ca “nu te simti util” si vezi ca dai de un prost care nu te intelege si ridica din umeri.
Cresti si ajungi usor la concluzia ca din zece oameni cu vise care vor sa zboare, opt sunt prinsi de aripi, zgaltaiti, alintati cu foarfece si impiedicati cu lanturi. Mai incolo ajungi sa te convingi ca visele sunt doar vise si aripile sunt pentru mintile care n.au treaba cu realitatea asa ca te complaci intr.o existenta mediocra, monotona si in linie dreapta.
Cand mai ai putin si adormi in propria convingere ca imbatranesti inainte de termen ceva incepe sa zvacneasca in tine… in calcaie sau in piept, nu conteaza, e acolo. Cevaul ala se zbate si incearca sa te trezeasca, sa te faca sa te convingi tu pe tine ca meriti mai mult, ca visele nu sunt doar de noapte si ca daca stai acasa sub patura nu o sa acumulezi nicio experienta… si ca in ritmul asta ramai fara culoare, cu circulatie proasta, fara efecte speciale, ca un film mut prost, toate astea de dragul inconstientei si comoditatii papucilor de casa…