Remus Dar nu sunt eu ăla care trebuie să scrie despre asta. Singurul sărut pe care l-am avut în altă limbă decât româna l-am mințit: ar fi fost în Franța, iar eu aș fi fost cool. Parea și normal… Franța, french kiss… o expresie cu care toți eram la curent în școala aia generală proaspăt conectată la cartoon network și intoxicata pe furiș cu familia bundy în reluare (ne trimiteau pe toți să ne culcam seara, dar nu poți infrange așa ușor mișcarea de rezistență, chiar daca n-are buletin).
Au trecut ani de-atunci și am ramas încă să mă întreb ce gust ar fi avut Jennifer (parcă) atunci când am ajuns sa o vad în Marsilia. Și tot în anii ăștia am ajuns sa cred că un sărut în limba română are altă intensitate, iar dialogul se poartă mai ușor dacă limbile noastre pronunță aceleași consoane în mod regulat. Momentul dinainte cred că e mai presus de toate în limba română și mi-e greu să-mi imaginez o tăcere stanjenitoare tradusă în spaniolă, engleză sau orice altă arhivă de cuvinte.
Și tot în limba română, te iubesc sună mult mai intenționat decât în engleza tuturor produselor culturale la modă. Te iubesc nu mai e la moda și mă stingherește de fiecare dată când îl aud de la un prieten, mă eliberează mult de fiecare dată când îl spun. Pocnește din mine înainte de un sarut, deși niciodata nu se asorteaza decât cu unul scurt… fără pretenții de durată dar cu ochii inchiși. Românește.