Remus Mama? Da. Cum se citește cuvântul ăsta? Să vedem. Atribut. A-tri-but. Dar ce carte e asta? Am găsit-o. Of. Mama, ce înseamnă atribut? Nu știu dacă asta e o carte pentru tine. Dar înseamnă ceva, nu? Dacă scrie aici? Atribut este blond, deștept, tânăr. Orice ești este un atribut. Și dacă sunt brunet este tot a-tri-but? Da. Bine atunci, eu citesc.
Caută exact acel atribut mental care te face să te simți viu în cea mai mare măsură și cel mai profund fel, căci odată cu asta va veni și vocea care îți spune, acesta sunt eu cu adevărat, și când ai găsit starea asta de spirit, urmeaz-o.
Cu colțul ochiului o urmăresc pe mama. Mama și șalul ei alb (cel mai alb șal pe care l-am văzut vreodată), nu îl poartă decât rar. Când îl poartă, nu îmi dau încă seama de ce, mi-e și mie cald. Și simt că e un fel de sărbătoare. Am opt ani și citesc o carte de oameni mari, poate așa o să cresc și eu mai repede.
***
Ieri seară căutam o scrisoare. Știam că am văzut-o într-o carte, voiam să o recitesc. Scrisoarea, nu cartea. Seara s-a terminat citind William James: cartea pe lângă care am trecut ani de-a rândul și nu mi-am dat seama că am citit-o, din scoarță în scoarță când aveam opt ani.
Evident, îmi spun acum, nu am înțeles nimic din lecția de autenticitate, dar probabil mi-am îmbunătățit dicția și mi-am îmbogățit relativ vocabularul. Și nu, nu m-am făcut mai mare, drept pentru care, din câte îmi amintesc, e singura carte de oameni mari cu care să fi cochetat la opt ani.
Dar mi-am amintit de șalul mamei mele. Și de cât de rar l-am văzut în ultimii ani. Și era tot alb, și tot cald, și tot sărbătoare, departe de calendarele oricărei religii. Dar era bine. Și m-am gândit că într-o zi o să găsesc șalul și mama nu o să mai fie: cred că vreau atunci să-l pun pe mine. Un șal alb care-ți dă mai multă autenticitate purtându-l decât ignorându-l.