Niște lucruri pe care nu știu unde să le pun și care s-au întâmplat în ultima vreme și am fost prea ocupat să le dedic timp, să nu mai pun la socoteală să le pun pe blog!

M-am îndrăgostit de melodia asta. Iremediabil.

În altă ordine de idei, nu mai sunt single. Ceea ce înseamnă că am cui să îi dau parola să vă anunțe dacă mi se întâmplă ceva și intrați la idei că nu am mai postat nimic de ceva timp.

Azi m-am întâlnit cu Robert să lucrăm la ceva și din taxi am văzut primul curcubeu în ultimii doi sau trei ani.

Săptămâna trecută mi-a venit de la amazon.com cartea Navei tradusă în engleză. Aflasem că s-a lansat în octombrie traducerea, dar tot nu îmi vine să cred că timp de șase-șapte ani n-a tradus-o nimeni.

Seară de seară nu reușesc să trec de pagina 41 din ‘De Vliegeraar‘ a lui Khaled Hosseini și încep să mă întreb dacă e limba sau cartea. Am încercat să citesc și în timpul zilei și totuși e o carte pe care tot în olandeză decât în orice altă limbă aș citi-o, dar nu sunt încă în stare să spun de ce.

Am slăbit un număr de kilograme pe care lumea începe deja să îl observe. Mai puțin Andrei, care are alte standarde. Dar nu pot să mă supăr pe el, că azi e ziua lui.

Am uitat ‘The Private Lives of Pippa Lee‘ într-o cafenea: dacă o găsiți, vă rog să îmi spuneți. Nu știu ce cafenea, dar știu că în carte aveam un ambalaj de Chupachups.

Cum a fost la Bruxelles am scris aici, tot aici o să scriu cum va fi la Madrid.

În ultimele zile am umblat mai mult în tricou, ceea ce-mi destabilizează ideea de sezon, dar nu mă plâng. Asta nu înseamnă altceva decât că vacanța e mai aproape decât permite calendarul.

Și am făcut un patchwork din tot blogul; pentru mine e un gest semnificativ.

Nu în ultimul rând, am renunțat la intențiile de a mă de-Paco Rabanne-iza, doar am schimbat gama.

În ultima vreme toate postările mele au avut iz de bilanț și de comemorare, și pentru că mă simt chiar confortabil în planul ăsta în care trebuie să trăiesc mai puțin în prezent decât în trecut și viitor (n-a spus nimeni că tulburările psihice n-au doza lor de confort), n-am de gând să schimb macazul.

Zilele astea mă întreb când am avut timp să mă gândesc măcar la faptul că am avut 30 de ani. Acum 25 de ani părea o vârstă superbă, la fel și acum 20 de ani. Acum 15 ani mi se părea mizerabilă, iar acum 10 înspăimântătoare.

Când în sfârșit mi s-a întâmplat, mi-am tratat fobia de 30 de ani cu amnezie și a funcționat. dar, ca să citez dintr-un serial drag mie, n-am început încă terapia pentru 50 de ani așa că fără fast-forwarduri. Buuuuuuun.

Ca să nu devin prea morbid, nu o să fiu exhaustiv cu sentimentul care se profilează, și cu confirmarea de la un prieten că face parte dintr-un etos homosexual adult și urban, da, sentimentul ăla, de o să îmbătrânesc și o să fiu singur și cvasi-homeless (pentru că probabil nu o să pot să îmi mențin traiul și o să îmi pierd casa și dinții dacă nu are nimeni grija de mine).

Deocamdată asta e la stadiul de fobie, dar nu văd niciun motiv pentru care peste încă 30 de ani (care deja mi se par mai mulți decât primii 30 de ani) să nu alerg pe străzi doar în Calvin Klein-i ponosiți și să împart floarea soarelui la trecători.

u e un scenariu care să mă sperie din cauză că e pesimist, ci doar pentru că nu văd foarte multe floarea soarelui peste 30 de ani.

La 30 de ani am învățat:

– să beau un litru de lapte pe zi pentru că mi-e frică de fracturi și căderi de calciu

– să călătoresc singur

– să fac abdomene chiar dacă mi-e silă de genul ăsta de activități

– să caut mai puține răspunsuri, dar nu și să pun mai puține întrebări

– să dorm singur și cu lumina stinsă

– să mă joc de-a mine

În rest, lucrurile sunt identice cu ce am trăit până acum. Poate un pic mai optimiste, sau, poate, vă păcălesc mai bine, pentru că zâmbesc tot timpul.

Pentru că asta e cea mai bună traducere pe care am găsit-o (eu) pentru asta. Şi ceva îmi spune că nu va fi prea târziu. Că zilele petrecute singuri vor părea chiar puţine şi că sub magmatica singurătăţii, pe care o revitalizăm cu încă o pagină întoarsă, mereu din altă carte, şi cu haine prea scumpe plătite.

Overtime, emitem semnale luminoase (de afară pare un haos, dar ce ordine e de fapt în interior: fascicole puternice, care se ramifică într-un mod primordial, arborii pe care îi cunoaştem de veacuri doar le-au luat forma). Nu ştiu cine le poate citi, dar nu pot să cred că sunt unic în nimic.

Uite, la mine în privire, sunt sarea apei mării, soarele de Barcelona, şi ultimele cinci secunde din fiecare melodie a lui Kate Bush. Şi asta nu e lucru puţin, dar mă îndoiesc că ştie cineva asta.

***

Astă seară, în pat, păreai atât de fragil. Şi nu erai genul meu de fragilitate. Era cea mai mare distanţă care putea să ne despartă şi totuşi să ne ţină între patru pereţi.

M-am îmbrăcat cu aceeaşi simetrie cu care mă dezbrăcasei cu cinci minute înainte şi m-am asigurat că în privirea ta e neîncredere şi nedumerire: am refuzat să citesc luminile care nu se organizau aşa cum mă aşteptam şi am plecat. Pentru că era târziu şi curând cineva o să ne găsească.

Shut your eyes, there are no lies
In this world we call sleep
Let’s desert this day of hurt
Tomorrow we’ll be free

Asta a spus-o Paul Johnson, şi eu îl cred, pentru că istoriile lui despre creştini, intelectuali şi evrei sunt mai bune decât cele ale fraţilor Grimm. Si într-o zi care nu încă nu există, cu o temperatură incertă, cu un ceas care stă (genul ăla de zi, în care te uiţi pe geam şi poţi să spui că este orice oră) şi cu prea multă ceaţă.

Eu m-aş băga în pat şi aş reciti, cred, ‘Intellectuals‘, pentru că deşi nu mă fascinează subiectul, mă fascinează oamenii care-ţi organizează realitatea într-un mod convenabil şi îţi oferă suficient sprijin anecdotic să uiţi.

Până la urmă, cât de greu este să le dai lucrurilor un nume, cu conştiinţa că etimologia trebuie să fie coerentă, şi totuşi să speri că măcar o mână de oameni le vor lua pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce înseamnă, şi vor trăi previzibil de fericiţi.

Dacă nu are sens să spui că are sens, atunci şi reciproca e valabilă. La pragul dintre coerenţă şi delir, ne întâmpină prea multe lucruri, pe care ne-am înrăit să le facem ‘ale noastre’ şi să ne înfăşurăm în steagul lor ca să ne ascundem lipsa de sens.

Devine evident de permeabil totul când încercăm să numim asta poziţie personală. Devine hilar când ne complacem în credinţa deja populară că suntem relevanţi pentru ceilalţi şi prin opţiuni şi poziţii. Să zâmbim că suntem un sat global populat de pitici lideri de opinie.

Şi, ceea ce este poate cel mai supărător, deşi suntem gata să recunoaştem oricând că opţiunile respective sunt bifate dintr-o serie (aleatorie, dar făcută coerentă, limitată, dar nu limitativă). Doare să treci peste cele cinci minute în care poziţia ta polarizează discuţii argumentate de fiecare după propriile criterii şi fobii.

Iar apoi ne-am obişnuit să trăim în cicluri de n ani în care să găsim motivul pentru care alegerile noastre au fost orice altceva decât greşite (în cel mai bun caz am fost induşi în eroare şi trădaţi), iar cu fiecare nou moment în care trebuie să ne exprimăm o poziţie să ne afundăm şi mai mult în nonsens şi să ne îndepărtăm de ceea ce am vrut să reprezentăm.

Se întâmplă aşa: ştiu că urmează să ne sărutăm şi mi-e poftă de buzele tale (de fapt cred că sunt gata să facem orice doar să ne sărutăm, probabil pentru că este primul sărut). Şi nu reuşesc.

Buzele tale, după care tânjesc (e visul meu şi măcar acolo pot să fiu cum-se-traduce-cringing) se îndepărtează fără ca măcar tu să întorci capul şi pur şi simplu nu se suprapun cu ale mele. În scena imediat următoare ştiu că am făcut dragoste şi că totuşi nu ne-am sărutat.

Încerci şi îmi explici că poate reuşesc să trec peste faptul că buzele tale sunt nesărutabile şi mă întrebi dacă vreau cafea. Mă întorc leneş pe partea cealaltă şi cu toate că nu mai eşti în cameră, simt un sărut pe ceafă şi ştiu că sunt buzele tale, dar până mă întorc, în faţa ochilor nu este decât perdeaua în bătaia vântului şi probabil pentru că am tresărit, mă întrebi din pragul uşii dacă s-a întâmplat ceva.

A fost o vreme în care, ca toţi copiii bolnăvicioşi, am fost somat să petrec prea mult timp în aer liber. De la parcul x cu aer static şi care mi se părea că este orice altceva decât aer liber la valea y în care îmi vâjâia capul de ceea ce recunoşteam că ar corespunde sintagmei ‘măreţia naturii’ pe care o cunoşteam doar din lecturi, şi care mi se părea orice altceva, numai măreţie nu.

E aceeaşi perioadă în care puţinele referinţe la sex erau de obicei aduse în prim plan ca să mi se definească noţiunea de in/acceptabil şi în termeni meniţi să-mi provoace silă (este ciudat, retrospectiv, că ar fi încercat cineva vreodată să mă convingă că atunci când tragi linie, a făcut un act murdar ca să mă nasc eu).

Ieri dimineaţă am ieşit din casă şi m-a speriat cerul care mi se părea prea aproape de culmile blocurilor şi zgârienorii din Piaţa Victoriei păreau nişte biscuiţi înmuiaţi de într-o spumă de lapte care deşi răsturnată, refuză să se reverse. Şi aerul era împuţit.

În sinea mea, sper ca fiecare dimineaţă să fie una în care merg pe Magheru şi simt – iarăşi – exact în aceeaşi secundă în care coboară din zbor sincron pescăruşii – mirosul de aer salin de la mare şi că pentru câteva clipe am senzaţia că bulevardul coboară la orizont pe plajă şi că, asta este! sunt la mare.

Nu a mai fost de mult cazul. În fiecare dimineaţă încerc să găsesc o definiţie pentru aerul de Bucureşti; ieri dimineaţă a fost abur de fier de călcat filtrat prin perdele îmbâcsite de administraţie publică, iar azi a mirosit a bucătărie bătrânească în care se intră doar când vecinul aduce pâinea şi laptele.

Şi mi-am amintit că şi sexul era murdar, şi că, deşi nu mi-am permis niciodată să mă gândesc la asta vreodată, nu am avut niciodată impresia că ar fi aşa. Nici măcar nu mi-am pus întrebarea. Mă întreb unde s-au dus toate didascaliile mai mult sau mai puţin părinteşti. Prefer să cred că le-am împins sub pat de prima dată şi că nu mi-am mai pus niciodată de atunci problema. Mă întreb câţi pot.

Acum 13 ani când aveam 18 ani nu știam că la 31 ani o să fac asta. La 18 ani era social acceptabil sa suferi din dragoste. Mai ales dacă era prima dragoste. Și dacă împlinești 18 ani în brațele cuiva, probabil că îți dorești să împlinești și vârstele următoare în aceleași brațe. Și dacă nu se întâmplă asta, înveți prea ușor să trăiești cu un animal fricos în piept, care poate să fugă să se ascundă și de bine și de rău.

În noaptea în care am împlinit 18 ani eram în brațele lui. Dimineața m-am trezit singur. Cu un bilet, nu de avion, pentru că biletul de avion din poveste ducea la Bruxelles și era pentru o singură persoană. Pentru o vreme am încercat să merg la școală și la job și să mențin apartamentul în ordine, pentru că poate într-o zi se întoarce.

Când nici perspectiva asta nu a mai funcționat motivațional, am căutat alte brațe care mi s-au părut întotdeauna străine și mult prea largi sau mult prea strâmte. După câțiva ani, am reușit să încap în brațe fără prea multe eforturi, dar primele brațe sunt cele care le visez cel mai des.

Mult timp m-am întrebat ce s-a întâmplat cu el. O vreme el a fost pentru mine un fel de Jimmy și m-am simțit absolut ok în ziua în care m-a adăugat la lista de prieteni din Facebook. Doar că trecuseră 10 ani și cu greu îmi aminteam ce gust au buzele lui, ce măsură de tricou purta sau cât zahăr trebuia să îi pun în cafea. Și oricum, am aflat că măsura de la tricou a crescut de la S la L și că nu mai bea cafea.

Și că în dulap are cadourile pentru ziua mea de naștere de la 19, 20 și 21 ani. Așa că anul acesta de ziua mea mă duc să împlinesc 31 ani cu el. Pentru o zi o să încerc să uit cele 12 zile de naștere pe care nu le-am petrecut împreună. Din statusurile de pe Facebook înțeleg că o să stau cu el, o fetiță de nouă ani și patru pisici. Și nu știu de ce, dar chiar nu mi-aș petrece ziua de naștere altfel.

Unii oameni preferă să numească asta credință, nestrămutată sau by proxy, eu prefer, ca și mulți dintre oamenii pe care îi cunosc, să rezerv tag-ul credință pentru chestii care au foarte mică legătură cu realitatea, ca să mai pot să cred și după ce presupunerea mea votivă este zguduită de uite-că-nu-s-a-întâmplat-așa.

De aici și până la unele-lucruri-așa-sunt și la poate-nici-nu-trebuie-să-schimb-asta drumul e mereu cu condiții de ceață și uitare, dar e întotdeauna parcurs cu succes.

Și când ne creăm divinități de dimensiuni miniaturale, poate că ar trebui să le găsim și o casă și o mitologie, chit că e una lungă cât un verset, chit că e vorba de un întreg bestiar. Poate la asta ar trebui să lucrez. Și să-mi ascut credința fascinația față de zeitățile casei și să le atrag de partea mea. Cine știe, patologia asta poate de fapt se cheamă totuși credință.

Dar nu sunt eu ăla care trebuie să scrie despre asta. Singurul sărut pe care l-am avut în altă limbă decât româna l-am mințit: ar fi fost în Franța, iar eu aș fi fost cool. Parea și normal… Franța, french kiss… o expresie cu care toți eram la curent în școala aia generală proaspăt conectată la cartoon network și intoxicata pe furiș cu familia bundy în reluare (ne trimiteau pe toți să ne culcam seara, dar nu poți infrange așa ușor mișcarea de rezistență, chiar daca n-are buletin).

Au trecut ani de-atunci și am ramas încă să mă întreb ce gust ar fi avut Jennifer (parcă) atunci când am ajuns sa o vad în Marsilia. Și tot în anii ăștia am ajuns sa cred că un sărut în limba română are altă intensitate, iar dialogul se poartă mai ușor dacă limbile noastre pronunță aceleași consoane în mod regulat. Momentul dinainte cred că e mai presus de toate în limba română și mi-e greu să-mi imaginez o tăcere stanjenitoare tradusă în spaniolă, engleză sau orice altă arhivă de cuvinte.

Și tot în limba română, te iubesc sună mult mai intenționat decât în engleza tuturor produselor culturale la modă. Te iubesc nu mai e la moda și mă stingherește de fiecare dată când îl aud de la un prieten, mă eliberează mult de fiecare dată când îl spun. Pocnește din mine înainte de un sarut, deși niciodata nu se asorteaza decât cu unul scurt… fără pretenții de durată dar cu ochii inchiși. Românește.

Mi-am propus la un moment dat să reușesc să scriu la comandă, fără să vină din suflet ci numai din cap. E un ideal pur tehnic, dar cred ca multă lume are nevoie de el – Octavian inclus, pentru că prima oara scriu în dăți consecutive la el.

E o letargie posomorâtă prin jur, uneori nihilista. Stau atât de aproape de ea și din când în când mi-e că o iau și eu. Dacă e contagioasa?

– niște lume cu care respir des aerul dintr-o incapere nu mai are chef – cheful meu dispare atunci când se ofteaza prin jur, la fel și atunci când mă apasă un anumit tip de tacere din aer.

– niște lume cu care mă ating din când în când a racit. are urechile înfundate, ne înțelegem greu (nu neapărat cauză-efect). Letargia se ia prin contact, prin eliminare. Nu-s deloc mai bine după ce ne despărțim.

Nu știu alte modalități de transmitere a letargiei. Nici nu sunt sigur că ăsta e termenul medical pentru ‘ciudat’. Dar oricum i-aș spune, mă face să mă simt singur în rezistență. Și tind să mă alăturez procentului de infectați, cu siguranța lui ‘la un moment dat’. Nici nu-i primăvară încă, n-am nicio scuză să scriu ‘astenie’ (care habar n-am ce înseamnă de fapt).