rebiG

Romanii se pricep extraordinar de bine la afaceri si nu o zic eu, ci preturile din magazine sau anunturile de vanzare din ziare.

Se da una bucata masina Golf5 din 2005. Vanzatorul doreste sa o vanda cu 8000 de euro. Daca ar pune pretul asta in anunt si cumparatorul ar dori sa negocieze (ceea ce este foarte probabil), atunci vanzatorul ar pierde cateva sute din suma initiala de vanzare; dar vanzatorul e destept si stie sa faca afaceri. Asa ca pune pretul de 8300 de euro. Negociaza aproximativ 300 de euro si atat vanzatorul, cat si cumparatorul sunt fericiti (aparent).

Metoda de mai sus se aplica si in cazul vanzarii de imobile.

In cazul vanzarii de haine, lucrurile sunt putin mai diferite: vanzatorii, in timpul sezonului, pun preturi destul de mari la articolele vestimentare, ca in perioada reducerilor sa le poata cobora suficient de mult, astfel incat sa isi vanda toata marfa, dar sa si scoata un profit bun.

Astăzi am fost la cumpărături în real-. Am trecut pe lângă standul cu cărţi şi nu era nimeni acolo.
Când am trecut a doua oara pe lângă acel raion, erau doi tineri care răsfoiau nişte cărţi.

Din nefericire, lumea nu mai citeşte, iar dacă citeşte, atunci preferă revistele sau ziarele de scandal. Lumea preferă televizorul sau radioul.

Generaţia matură nu mai este interesată de cărţi, de lectură, de cultură, de aceea nu are cum să insufle tinerei generaţii aceste pasiuni.
Este oarecum trist.

Nu pot să înţeleg persoanele care se opresc în mijlocul trotuarului şi stau la poveşti, încurcând astfel circulatia pe trotuar.

Ba dimpotrivă, dacă te uiţi urât la respectivii, s-ar putea să te alegi cu o lecţie de morală.
Ideea e urmatoarea: dacă ai chef de discuţii du-te şi discută într-un loc unde să nu încurci lumea, că nu e trotuarul mă-tii. Ok?

Asa suntem noi romanii, in general, consumişti, adica ne place sa consumam.

Mergem la cumparaturi si vedem super oferta la sosete – trei perechi la pret de doua – dar noi nu avem nevoie decat de o singura pereche, insa nu putem scapa din vedere super oferta si cumparam cele trei perechi la super pret.
Asta mi-a venit in minte cand am vazut cu cata frenezie se inghesuie lumea la chioscurile de ziare pentru a-si cumpara cartea saptamanii impreuna cu ziarul Adevarul.

Dintr-o discutie purtata cu o colega, mi-am dat seama ca ea (si sunt absolut sigur ca si ceilalti) nu cumpara cartea pentru valoarea ei in sine, ci pentru ca e la un super pret si este bine sa o ai in biblioteca.
Una peste alta, incercati sa va imaginati ce nebuneala a fost la chioscurile de ziare cand a aparut primul volum din seria de Jules Verne, avand in vedere ca a costat doar 1,6 ron impreuna cu ziarul.

In concluzie, de ce cumparam? Pentru ca este bun si avem nevoie sau pentru ca este super pret?

Romania e plina de biserici. In fiecare cartier este cel putin o biserica si la fiecare zece biserici cate o catedrala.

Stau si ma intreb la ce atata biserici, avand in vedere potentialul religios al romanilor. Niciodata nu am vazut bisericile alea pline, nici la Pasti, nici la Craciun. Nici macar pe jumatate pline.

Si continua sa se construiasca ..
Parerea mea este ca se fac prea multe biserici degeaba. De banii aia mai bine s-ar pune indicatoare si semafoare pe strazi. Asa .. ca fapt divers.

Acum ca s-a terminat primul semestru si am vazut goana unor colege dupa medii cat mai mari, mi-a venit in minte o intrebare: pentru ce mergem la scoala?
Este normala dorinta de a obine note cat mai mari la scoala, asta in contextul in care notele obtinute sunt direct proportionale cu cunostintele dobandite.

O colega, considerata de profesori ca fiind o persoana cu principii, a depus un efort teribil pentru media zece. S-a certat cu cativa profesori, inca de prin clasa a noua, reusind sa atraga astfel antipatia colegilor.
As putea continua cu exemplele, dar nu cred ca are rost.

Deci, in cele din urma, pentru ce mergem la scoala? Pentru medii mari sau pentru a invata ceva?
Cred ca de aia ne merge atat de bine ca si popor, pentru ca ne intereseaza mediile cat mai mari, fara a conta felul in care le obtinem: medii mari sa fie, ce mai conteaza daca nu stim nimic?!

Zgarcenia ucide, fiti siguri de asta! Sa va povestesc o intamplare.

A fost odata un copil pe nume Jutandel.
Pe acest Jutandel il supara tare rau o pisica care ii dadea tarcoale zilnic: rasturna cosul cu gunoi de langa casa, isi facea treburile pe terasa casei sau pur si simplu umbla printre florile atat de dragi mamei si le rupea.
Zile la rand l-a framantat un singur gand: cum sa scape el de aceasta pisica? Intr-o zi ii veni o idee, pe cat de geniala, pe atat de ucigatoare.

Se gandi sa ia un peste, sa-l otraveasca si sa-l dea pisicii sa-l manance si astfel sa o trimita pe lumea cealalta. Zis si facut. Ia pestele si il asaza pe terasa, asteptand, plin de bucurie, sa vina pisica. Intre timp, il suna un amic si este nevoit sa plece pana la respectivul. In tot acest timp cat a fost plecat Jutandel, a venit acasa Moroman, tatal lui. Vazand pestele pe jos, se infurie grozav si isi zise: Ce oameni neglijenti si dezinteresati! In loc sa faca economie, ei arunca mancarea. Lua pestele de jos, il curata putin de praf, si il bagase la cuptor pentru a-l incalzi; dupa aceea il manca cu o pofta incredibila.

La putin timp dupa ce terminase de mancat, i se facu rau si cazu jos, lat.
Dupa nici zece minute isi face aparitia si Jutandel si isi vede tatal mort, iar pisica pe terasa.

Morala: zgarcenia ucide!
Nu era mai simplu ca Moroman sa fi aruncat pestele la cosul de gunoi?

Nu, n-am să vă plictisesc cu matematica şi nici cu vreo altă materie de pe la şcoală, am să vorbesc despre unele teorii. Ce fel de teorii? Care nici măcar în ziua de azi nu s-au demonstrat a fi adevărate sau nu. Să începem cu mai multe exemple.

Primul exemplu care îmi vine în minte sunt… spiritele. Eu cred în spirite, cred în cei care nu şi-au găsit liniştea sufletească şi au rămas printre noi, pe Pământ. Dar acest lucru nu a fost demonstrat, dar totuşi eu cred că există. Cine îţi poate demonstra că ceea ce crezi nu e adevărat? Nimeni. Şi la fel de bine nimeni nu îţi poate demonstra că ceea ce crezi chiar e adevărat.

Mai este o teorie de genul… cum că ar exista extratereştrii. Păi, nici aici, nu sunt dovezi, aşa că nu ai cum să dovedeşti că există. Dar cred şi în ei. De ce? Pentru că noi, de fapt, în Universul ăsta suntem cât “negrul de sub unghie”, adică foarte mici. Aşa că cine ne poate spune că sunt şi alte vieţuitoare în afară de cele de pe planeta noastră? Nimeni. Oricum, am avut acum vreo 2 ani o experienţă ciudată, când veneam de la pescuit, am văzut pe cer nişte “linii” extrem de strălucitoare, viteza lor este inimaginabilă, un avion nu avea cum să fie, şi nici clasica fază cu luminile unei discoteci. Asta a durat cam… 1 minut. Nu aveam camera foto la mine. Nu are rost să mint. E chiar adevărată întâmplarea.

Lăsând la o parte aceste două teorii, mă gândesc că… şi eu aş putea să mă gândesc la ceva ce nu poate fi demonstrat cum că ar fi adevărat sau nu. Enunţ ideea mea, sub formă de întrebare, pentru că nici eu nu ştiu dacă e adevărat.

Şi întrebarea e următoarea: Există alte “dimensiuni” în care chiar trăieşti şi tu, exact în acest MOMENT, dar în celelalte vieţi faci altceva. Ce anume? Păi… să zicem că în fiecare “dimensiune” v-aţi născut în aceeaşi zi, la aceeaşi oră. DAR pe măsură ce creşteţi luaţi decizii diferite. De exemplu, acum ţi-e foame şi te duci să mănânci, dar în cealaltă “dimensiune” nu te duci. Dar pot exista chiar mai multe, nu? În alta nu ţi-e foame. În cea în care suntem noi acum îţi place probabil un sport anume, în cealaltă probabil urăşti sportul. Poţi fi bogat şi în altă dimensiune să fii gunoier. Şi uite aşa putem avea o infinitate de aşa numite “dimensiuni”. Şi cine poate demonstra dacă e adevărat ce am aberat aici? Nimeni. Singura diferenţă e că în primele 2 teorii cred, dar în teoria mea nici eu nu am încredere.

Sunt din ce în ce mai pesimist, asta se poate observa şi din ultimele însemnări ale mele. Eram un mare optimist, am sperat în multe şi… multe chiar s-au realizat, dar la fel de multe (poate şi mai şi) nu s-au realizat.

E foarte nasoală situaţia în care eşti sigur pe tine, eşti sigur de reuşită, eşti sigur că totul va fi bine, dar în ultimul moment sau în ultima secundă…totul se duce pe apa sâmbetei. Vi s-a întâmplat şi vouă nu? Aici este un moment când devii nesigur şi ajungi doar… să speri. Să speri pentru mai bine. Dar e la fel de nasoală situaţia în care ai sperat… degeaba. Şi asta vi s-a întâmplat? Înseamnă că şi voi aţi început să deveniţi pesimişti. Eu, unul, nu mai sper, nu mai cred, nu sunt sigur.

După părerea mea, sunt două tipuri de persoane pesimiste: cel care nu crede în întâmplări cu probabilitate mică de a se întâmpla şi cel care se ia după zicala “Vom trăi şi vom vedea!”. Eu cred că sunt al doilea tip de pesimist. Nu sunt nici sigur şi nici nu sper.

Am ajuns vedetă, lumea mă iubeşte, sunt sigur că am o grămadă de unici pe blogul meu cu muzică (deşi n-am implementat absolut nimic pentru statistici), ce să mai? Dar am să implementez în curând un script, cred că Google Analytics. Obiectivul meu principal este să arăt că un blog se poate dezvolta şi pe un subdomeniu. În cazul de faţă: la orice blog conţinutul trebuie să fie pe primul loc, nu template-ul, header-ul sau să fie pe domeniu! Un obiectiv secundar e să împărătăşesc cu alţii gusturile mele muzicale.

Asta explică şi “inactivitatea” (că aşa vă place vouă să îi spuneţi la perioada în care nu postaţi nimic pe blogul personal) mea. Voi avea şi alte postări, dar mai rare. Blogul meu de muzică este în prim plan acum!

Şi dacă voi numiţi ceea ce fac eu, “trafic”, get a life!