Primul meu laptop are deja 3 ani. Cred. Adică e posibil să îi împlinească în decembrie, dar la fel de posibil şi în septembrie (perioadele din viaţa mea care au fost mai zbuciumate au o cronologie care se schimbă de la an la an, în funcţie de amploarea şi actualitatea traumelor).
Îl folosesc în paralel cu laptopul de-al doilea, care nu reuşeşte să câştige teren pentru că: nu ştie să scrie cu diacritice, nu se potriveşte pe laptop cooler pad şi nu mă face să-l apăr când e în geantă (a fost izbit deja de nenumărate ori, dar cum n-are unitate optică, mi s-a spus că pot repeta de n ori experimentul. Pe de altă parte, e mult mai uşor de cărat peste tot şi a postat din 3 ţări în 2 luni, fapt pentru care îl felicit).
Aşadar laptopul meu cel vechi este cel mai de încredere. Nu are nimic competitiv faţă de laptopurile care se vând în zilele noastre, dar încap în el 6,000 de cărţi electronice şi cam 15,000 melodii. Era cam zgâriat aşa că i-am dat un facelift cu un sticker şi un mouse asortat (deşi până acum n-am folosit mouse la laptop), după cum urmează:
Azi dimineaţă, încă nefamiliarizat cu felul în care arată, mi-am spus, ‘huh, laptopu’ lu’ Barbie’. Mai încolo mi-am dat seama că arată ca orice produs actual, adică made in China (cu toate că produsul este made in U.S., dar cred că şi americanii învaţă din reţeta succesului comercial chinez). Până când, acum, pe seară-noapte, mi-am dat seama că este un kitsch care mă reprezintă, că nu am nimic împotrivă să arate aşa, că deşi nu are nimic masculin mi se pare duios de personal şi că abia aştept să îl plimb şi pe el pe ici pe colo.
Poate dacă i-aş găsi şi o geantă potrivită, m-aş simţi mult mai liniştit acum.