Remus (*) vino, urcă, pe norul meu, acolo te voi aştepta eu
Şi mă gândesc cum te dai jos din pat. Şi cum tălpile tale ating pământul, deşi deja am impresia că nu sunt făcute pentru asta. Şi cum te îndrepţi spre jocul de raze al jaluzelelor şi pari o imagine fragmentată, pe care, eu, în alt oraş şi la altă oră, o descifrez. Cum, deplin, prin retina mea, te îndrepţi spre masa la care am stat prea puţin împreună şi apoi cobori în strada-cu-prea-mult-soare, strada pe care toată lumea coboară în acelaşi timp şi toată lumea se cunoaşte şi la ora opt îşi iau cafeaua împreună, doar ca să reglezi distanţa dintre tine şi mine.
Acum ştiu unde eşti. Acum îmi doresc, mai mult decât oricând, să fiu cu tine. Nu, lângă tine. Mai aproape. Şi eu alerg prin oraş, sperând că aşa distanţele dintre noi sunt din ce în ce mai echitabile şi că, într-adevăr, colţurile clădirilor mi te ascund, doar atât.
Azi-noapte, scriindu-ţi, mi-am dat seama cât de departe am rămas de mine, cât de aproape de tine.