“Mygale” (titlul franțuzesc al cărții “Tarantula/The Skin I Live In“) a apărut în 1995, într-o colecție de polars, cu un oarecare succes pentru iubitorii genului polițist. Thierry Jonquet, autorul scurtei cărți de 120+ pagini a murit în 2009, înainte ca planurile lui Almodóvar de a prelucra “Mygale” pentru ecran să se fi concretizat și să redea astfel interesul stins în ultimii 15 ani față de cartea lui Jonquet.
Anul acesta, L’Express făcea o listă de patru motive pentru care n-ar trebui să citim cartea lui Jonquet (+) într-un act de jurnalism cel puțin îndoielnic. Bucuros că am ocazia să citesc cartea înainte de a vedea filmul lui Almodóvar, “La Piel que habito” săptămâna viitoare, m-am apucat să citesc cartea lui Jonquet, în ciuda caveat-urilor puerile ale celor de la L’Express.
Și nu pot să spun că am greșit citind-o, cel puțin nu din perspectiva tradiției mele de a citi cărți înainte de a vedea filme și desigur nu din cauza calității scrierii lui Jonquet. Nu sunt convins că “Tarantula/The Skin I Live In” (Serpent’s Tail, iul-11) îmi va periclita ‘lectura’ filmului, doar m-a făcut încă și mai curios de felul în care Almodóvar a ales deja să redea povestea foarte întortocheată și deformată de o exprimare foarte laconică de Jonquet.
După lectură, desigur, concluzia pe care o trag, este că e un roman foarte greu de dramatizat pentru ecran, și că deși subiectul se înscrie într-o linie clară care să aibă de-a face cu Almodóvar, sunt curios cum se poartă cu textul altcuiva.
Am citit scenariile filmelor sale de la “Todo sobre mi madre” încoace și m-am ciocnit deseori de vanitatea simpatică cu care Almodóvar alege mărcile vocale ale personajelor sale și le face almodovariene; astfel, pe lângă curiozitatea mea față de cât de literal sau original a reușit să fie cu povestea chirurgului Richard Lafargue și a soției sale Eve și pe lângă curiozitatea deja naturala față de orice face Almodóvar, vreau să văd cum dă viață personajelor deja dotate cu cuvinte și expresii faciale destul de clare pentru mine după lectura cărții.
Carte care, desigur, poate fi citită și fără experiența filmului, până la urmă a existat deja 15 ani fără el; iar lectura unui roman polițist în care pânza de păianjen a furiei, nebuniei și răzbunării țesute de personaje pendulează între psihiatrie și chirurgie nu e chiar pentru toată lumea plăcută, dar interesantă nu are cum să nu fie.