NUmarul masinilor a crescut simtitor, atat la oras, cat si la sat. Dat fiind faptul ca sunt din ce in ce mai multe, este clar faptul ca trebuie sa fie parcate undeva. Nu toti soferii beneficiaza de un garaj in care sa isi tina masina, motiv pentru care foarte multi administratori locali au ales sa demareze procese ample de asfaltari parcari . Desi exista si alte solutii care pot fi mai ieftine ( beton sau pietris), asfaltul demonstreaza ca este cel mai eficient pentru o parcare, iar motivele sunt cat se poate de convingatoare:

  • Este un material silentios. Chiar daca parcarea este amenajata intre blocuri, aceasta nu va fi zgomotoasa, asa cum se intampla in cazul betonului sau in cazul pietrisului;
  • Este un material durabil. O alta calitate a asfaltului este durabilitatea. Atata vreme cat este bine montat, acesta poate sa reziste fara probleme peste 7 ani la trafic intens sau chiar zeci de ani atunci cand traficul este mic. Dat fiind faptul ca intr-o parcare traficul este destul de redus, asfaltul poate fi solutia perfecta;
  • Poate fi foarte placut din punct de vedere estetic. Asfaltul modern poate fi pus in opera in asa fel incat sa fie foarte drept, are un contrast foarte placut cu elementele naturale sin jur si poate fi desenat cu usurinta cu diverse indicatoare. O parte importanta a esteticii o joaca faptul ca poate sa fie colorat in diverse nuante;
  • Nu se pateaza usor. Asfaltul ascunde foarte usor petele de la fluidele masinilor sau alte probleme. Daca este patat, poate sa fie curatat cu usurinta.
  • Se potriveste la aproape orice stil de constructie. Asfalturile, indiferent de tipul lor, sunt foarte flexibile si versatile.

Este adevarat ca asfaltul nu este un material foarte popular pentru parcarile din zonele cu veri foarte calde, insa de cele mai multe ori, in Romania nu este cazul de veri sufocante. Pe timp de iarna, asfaltul are proprietati mult mai bune decat alte materiale, deoarece zapada se topeste mult mai repede pe el si nu il face sa se crape.

Când alerg mi se îngrămădesc cele mai multe gânduri şi nu mai vor să fie pe poziţii de start paralele. E aşa de simplu să ţii ordine în gânduri când nu alergi. Azi am făcut cele mai rituale pregătiri pentru alergat. Chiar mi-am încărcat şi iPod-ul în speranţa că o să alerg mai mult de o oră (şi aşa am şi făcut). Obsesia nouă a fost cu mine (playlist – on the go – settings – repeat track – one – now playing – play) şi asta m-a ajutat să pornesc, dar şi să am unde să mă întorc. La melodie, dacă nu la altceva.

Când alerg, de cele mai multe ori am o groază de oameni – imaginară e doar prezenţa lor, ei sunt cât se poate de reali, Doctore – cu care ţin pasul. Azi, de exemplu, am alergat cu bărbatul de 65 de ani care mi-a povestit acum câteva seri la telefon că atunci când aleargă trăieşte cu frica teribilă că primele semne de Alzheimer o să apară în timp ce aleargă şi nu o să mai ştie să se întoarcă acasă. Când mi-a povestit asta, am scăpat telefonul din mână. Vedeam deja eşafodajul patriarhal (în mod necesar în umbră şi alb-negru) în care soţia şi cei trei copii îl aşteaptă şi pluteşte în aer atmosfera aia de nu-se-mai-întoarce. Dacă nu aş fi trăit asta, nu aş şti cum se rumegă gândurile astea, dar ştiu. Parte din mine a alergat cu el ca să mă asigur că ajunge înapoi acasă.

Tot azi am alergat cu tatăl din ‘Copilul din spatele ochilor’ şi mă gândeam, nu ştiu de ce, că în piesă, deşi o ador, joggingul tatăului este singurul lucru care nu este deplasat, singurul lucru care te ţine cu picioarele pe pământ şi nu-ţi acordă mai mult de revoluţie în jurul propriei case, care, în felul ei, este o formă de libertate.

Eu când alerg, fug. E o parte din mine care prinde viteză şi nu mai vrea să se întoarcă acasă (oricare casă, chiar şi a mea, care este prea drăguţă să vrei să fugi de acasă), şi altă parte din mine care simte că e iar copil şi că poate să facă ce vrea. Şi mai e o parte din mine care zâmbeşte, stupid, ştiu, de parcă alergând îţi laşi în urmă problemele: ca şi cum toate ar avea o localizare precisă pe harta oraşului şi tu ai tinde în altă parte. Şi în fine, e o parte din mine care alege să alerge pentru că atunci când alergi nu observă nimeni că plângi.

‘Ça me fait du cinéma‘, spun francezii, deşi există şi cei care nu au o problemă cu ‘Je me fais du cinéma‘ – într-un fel îmi reclam şi eu apartenenţa la această categorie. ‘¡Es de cine!’ exclamă spaniolii, şi la fel şi israelienii ‘KHayayy ze lo kolno’a’ (i.e. ‘viaţa mea nu este cinema’). În engleză poate singura chestie care seamănă este ‘technicolor life‘ sau ‘Holywood life‘, acum că stau şi mă gândesc, nu ştiu alte expresii referitoare la viaţă şi cinema. În română nici atât: pesemne cinematografia n-a pătruns în ungherele limbajului, fie.

A fost o vreme în care am fost ‘Longterm Companion‘: scena finală mă bântuie deja de 18 ani. Filmul este prost vecin cu documentarul (o specie pe care n-am înţeles-o sau înghiţit-o niciodată). Mult timp apoi am fost ‘The House of the Spirits‘, cu accent pe Meryl Streep (una din puţinele femei din cinematografie cu care pot să întreţin relaţii de identificare de lungă durată). Am fost şi ‘A Very Long Engagement‘, şi ‘The Hours‘, şi ‘Bent‘ (deşi nu cred în secrete, încă sper să am cui să îi fac semnul cu degetul la tâmplă).

Am fost ‘The Piano‘ pe vremea când încă speram să muţesc, şi ‘Iris‘ când mi-am dat seama că vreau să îmbătrânesc alături de cineva. Când nu am vrut să îmi pun întrebări, am fost pur şi simplu ‘Never Been Kissed‘ sau ‘Bridget Jones’s Diary‘. Acum, fără doar şi poate, de prea mult timp, sunt ‘Sommersturm‘: cred încă în puritate şi în primele gesturi. Şi ca să citez pe cineva foarte drag mie, ‘dacă n-ar fi fost viaţa mea, n-aş fi crezut că aşa ceva se poate întâmpla’.

Primul meu laptop are deja 3 ani. Cred. Adică e posibil să îi împlinească în decembrie, dar la fel de posibil şi în septembrie (perioadele din viaţa mea care au fost mai zbuciumate au o cronologie care se schimbă de la an la an, în funcţie de amploarea şi actualitatea traumelor).

Îl folosesc în paralel cu laptopul de-al doilea, care nu reuşeşte să câştige teren pentru că: nu ştie să scrie cu diacritice, nu se potriveşte pe laptop cooler pad şi nu mă face să-l apăr când e în geantă (a fost izbit deja de nenumărate ori, dar cum n-are unitate optică, mi s-a spus că pot repeta de n ori experimentul. Pe de altă parte, e mult mai uşor de cărat peste tot şi a postat din 3 ţări în 2 luni, fapt pentru care îl felicit).

Aşadar laptopul meu cel vechi este cel mai de încredere. Nu are nimic competitiv faţă de laptopurile care se vând în zilele noastre, dar încap în el 6,000 de cărţi electronice şi cam 15,000 melodii. Era cam zgâriat aşa că i-am dat un facelift cu un sticker şi un mouse asortat (deşi până acum n-am folosit mouse la laptop), după cum urmează:

Azi dimineaţă, încă nefamiliarizat cu felul în care arată, mi-am spus, ‘huh, laptopu’ lu’ Barbie’. Mai încolo mi-am dat seama că arată ca orice produs actual, adică made in China (cu toate că produsul este made in U.S., dar cred că şi americanii învaţă din reţeta succesului comercial chinez). Până când, acum, pe seară-noapte, mi-am dat seama că este un kitsch care mă reprezintă, că nu am nimic împotrivă să arate aşa, că deşi nu are nimic masculin mi se pare duios de personal şi că abia aştept să îl plimb şi pe el pe ici pe colo.

Poate dacă i-aş găsi şi o geantă potrivită, m-aş simţi mult mai liniştit acum.

Cred că totul a început cu o bluză portocalie de mătase, foarte mulată şi foarte scurtă. Era pe vremea când noţiunea de gen mi se părea cel mai bun loc de joacă pentru contorsionism, fie el doar conceptual sau sartorial. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat cu bluza respectivă. Ultima oară mi-o amintesc la o petrecere la care nu voiam să merg şi la care eram jumătate-om jumătate-drag şi mi s-a părut foarte, foarte cool că nimeni nu ţinea să vorbească cu mine în mod special. Retrospectiv, nici eu n-aş fi vorbit cu tipul ăla auschwitzian de slab, cu părul vopsit portocaliu şi care se simţea mai confortabil cu cartea din geantă decât cu orice alt pământean. Probabil că există momente în care îmi amintesc de mine la 19 ani şi zâmbesc: nu este cazul acum.

Şi a fost şi ‘Oranges Are not the Only Fruit’ (şi mai este, chiar şi acum, chiar şi în shortlistul meu de literatură genială – şi, de asemenea, în biblioteca virtuală). A mai fost o pereche de jeanşi de la United Colors of Benetton, tot portocalii (pe ăia ştiu că i-am purtat în prima noapte de sex, ultima noapte de dragoste). Şi un metru şi jumătate de fular portocaliu. Tot ce era portocaliu era cool. Şi încă mai este. Ca şi telefonia Orange, ale cărei tarife îmi sunt neclare şi mi se par irelevante: oricine are un logo mare şi portocaliu m-a cucerit.

De curând, stăteam pironit în centrul raionului de lingvistică din Llibreria Catalònia şi voiam ceva gen ‘Tots els verbs conjugats’. Ştiam că trebuia să îmi iau Xuriguera (autor), dar Xuriguera era verde! Nu am putut să mă abţin şi am căutat alta (şi am şi găsit, e neagră cu portocaliu, o plăcere). De ruşine mi-am cumpărat şi Xuriguera, dar asta doar pentru că nu îmi place să fac abuzuri educaţionale. Şi evident, cartea mea cea portocalie de verbe s-a înţeles, până de foarte curând cu Gramaticard-ul meu catalan: tot portocaliu, inclusiv spirala de care sunt prinse cardurile de gramatică.

Şi la fel şi underwearul (am un fetiş pentru undies albi cu bandă portocalie), ciorapii, post-it-urile, markerele, curelele, brăţările, puloverele, trusa mea de cosmetice, cred că puţine sunt obiectele care au scăpat dezideratului ‘un pic de portocaliu nu strică’. Şi chiar nu strică.

{Parantetic fie spus, dragă Pinochio, dildourile sunt altă categorie de obiecte, şi nu, oferta pieţei nu vine în întâmpinarea dorului meu de portocaliu.}

Şi să nu îl uit pe D. care m-a urmat cu toată simpatia şi cu toată încrederea în căutarea mea – graalică în felul ei – a crocs-ilor portocalii, care s-a sondat, totuşi, cu achiziţia unor Converşi portocalii de mai mare frumuseţea. Întâmplarea face, dintr-un magazin a cărui adresă o uit acum, dar care se cheamă, Orange (am văzut abia la Bucureşti, despachetându-i).

Cand camera ta este chiar deasupra etajului 1 din Museu de l’Erotica. Si mai mult, cand dupa calcule de-alea dinainte de nani, iti dai seama ca patul tau se afla chiar deasupra incaperii unde este expus un falus de abanos de doi metri. Din Japonia, stiti voi, de-ala de e folosit in ritualurile de fertilitate.

Pe mine m-a inspirat genul asta de manifestare din Gracia (nu numai ca scriu fara diacritice, dar nu stiu unde sa pun accentul in catalana). Si mi-am dat seama ca strada mea este portocalie. Este un vis (nocturn) recurent: strada mea portocalie.

Probabil intr-o zi o sa trec pe ea, si o sa-mi zic, aici e casa mea. Sau poate, abrutizat, nici nu o sa o recunosc. Am vrut sa o desenez, si instant am simtit in nari mirosul de mina de creion colorat incinsa de prea mult contact circular cu hartia.

Gracias a E, D, D, G – no se si os dais cuenta pero me la pase muy bien y me puse muy comodo con vosotros y solo es merito vuestro.

Prima mea amintire cu Plaça Catalunya este cam ca fotografia asta: văzută de la ultimul etaj din El Corte Inglés (şi asta pentru că un ghid turistic sugera că unul din cele 10 lucruri pe care trebuie să le faci în Barcelona este să vezi Plaça Catalunya de acolo). Nimic grav până aici (şi, sincer, nimic frumos: o piaţetă ca oricare alta, putea să fie în orice alt oraş).

Apoi au venit zilele în care Tib & cu mine ne-am plimbat ţinându-ne de mână în Barcelona (şi acum ştiu la ce a fost bun, adică, la nimic), zilele în care am stat acolo să citesc El Beso de la Mujer Araña şi ziua în care am încurcat autobuzele şi mi s-a părut că tot oraşul este plin de statuile lui Francesc Macià (cu toate că până acum, cu excepţia celei din Plaça Catalunya nu am găsit alta).

Şi în fine, ziua în care le-am văzut pe treptele de la Deessa pe două femei care se sărutau (în halucinaţia mea diurnă, era ceva ca un exerciţiu fără respiraţie, şi evident, a venit şi întrebarea, eu când?). Şi am avut şi răspunsul. Eram încercuit de porumbei şi de turişti care-şi târau valizele şi eram acolo cu bărbatul pe care îl iubesc, închişi într-un sărut fără sfârşit.

Cu ochii închişi mă întrebam dacă nu cumva suntem două statui din piaţetă care halucinează din cauza soarelui, oh prea puternic. Şi cred că atunci am ales să rămân acolo: într-un sărut, printre sute de turişti. Încă nu m-am decis să plec de acolo.

(*) vino, urcă, pe norul meu, acolo te voi aştepta eu

Şi mă gândesc cum te dai jos din pat. Şi cum tălpile tale ating pământul, deşi deja am impresia că nu sunt făcute pentru asta. Şi cum te îndrepţi spre jocul de raze al jaluzelelor şi pari o imagine fragmentată, pe care, eu, în alt oraş şi la altă oră, o descifrez. Cum, deplin, prin retina mea, te îndrepţi spre masa la care am stat prea puţin împreună şi apoi cobori în strada-cu-prea-mult-soare, strada pe care toată lumea coboară în acelaşi timp şi toată lumea se cunoaşte şi la ora opt îşi iau cafeaua împreună, doar ca să reglezi distanţa dintre tine şi mine.

Acum ştiu unde eşti. Acum îmi doresc, mai mult decât oricând, să fiu cu tine. Nu, lângă tine. Mai aproape. Şi eu alerg prin oraş, sperând că aşa distanţele dintre noi sunt din ce în ce mai echitabile şi că, într-adevăr, colţurile clădirilor mi te ascund, doar atât.

Azi-noapte, scriindu-ţi, mi-am dat seama cât de departe am rămas de mine, cât de aproape de tine.

Cu toate că multe alte lucruri m-ai învăţat. Cum să îţi vorbesc cu ochii şi cum să îmi îndoi genunchii. Şi cum să îmi înfund fruntea în umărul tău şi cum să adorm la tine în braţe în autobuz. Nu o să uit ziua în care am reînvăţat să sărut, şi ai spune că asta nu se uită niciodată, ei bine, se uită. Şi ziua în care ai alergat după mine pe stradă şi m-ai luat în braţe şi am dansat pe o muzică şi coregrafie proprie printre sutele de oameni care ieşeau de la metrou.

Şi cum să privesc cerul printre degetele tale m-ai învăţat. Şi cum să-mi întorc privirea pe stradă şi tu să fii tot acolo. Şi acum mă bazez pe asta. M-ai învăţat să îţi găsesc în pat călcâiele cu ochii închişi şi cum să te trezesc astfel încât tot ce să-ţi doreşti să fie viaţă, mai multă viaţă. Dar nu m-ai învăţat să trăiesc fără tine. Şi uneori mi-e al dracului de frică, până când ne revedem, plăpânda memorie umană, ce va alege să facă din noi, din miros şi din gust.

Uneori, distanţa între noi este ca distanţa dintre două cuvinte pe care le folosim prea frecvent şi uităm că au legătură. Ca, să zicem, ‘ciudă’ şi ‘ciudat’, niciodată nu ne gândim că au vreo legătură. Şi nici că la origine însemnau ‘miracol’.