‘Ça me fait du cinéma‘, spun francezii, deşi există şi cei care nu au o problemă cu ‘Je me fais du cinéma‘ – într-un fel îmi reclam şi eu apartenenţa la această categorie. ‘¡Es de cine!’ exclamă spaniolii, şi la fel şi israelienii ‘KHayayy ze lo kolno’a’ (i.e. ‘viaţa mea nu este cinema’). În engleză poate singura chestie care seamănă este ‘technicolor life‘ sau ‘Holywood life‘, acum că stau şi mă gândesc, nu ştiu alte expresii referitoare la viaţă şi cinema. În română nici atât: pesemne cinematografia n-a pătruns în ungherele limbajului, fie.

A fost o vreme în care am fost ‘Longterm Companion‘: scena finală mă bântuie deja de 18 ani. Filmul este prost vecin cu documentarul (o specie pe care n-am înţeles-o sau înghiţit-o niciodată). Mult timp apoi am fost ‘The House of the Spirits‘, cu accent pe Meryl Streep (una din puţinele femei din cinematografie cu care pot să întreţin relaţii de identificare de lungă durată). Am fost şi ‘A Very Long Engagement‘, şi ‘The Hours‘, şi ‘Bent‘ (deşi nu cred în secrete, încă sper să am cui să îi fac semnul cu degetul la tâmplă).

Am fost ‘The Piano‘ pe vremea când încă speram să muţesc, şi ‘Iris‘ când mi-am dat seama că vreau să îmbătrânesc alături de cineva. Când nu am vrut să îmi pun întrebări, am fost pur şi simplu ‘Never Been Kissed‘ sau ‘Bridget Jones’s Diary‘. Acum, fără doar şi poate, de prea mult timp, sunt ‘Sommersturm‘: cred încă în puritate şi în primele gesturi. Şi ca să citez pe cineva foarte drag mie, ‘dacă n-ar fi fost viaţa mea, n-aş fi crezut că aşa ceva se poate întâmpla’.

Primul meu laptop are deja 3 ani. Cred. Adică e posibil să îi împlinească în decembrie, dar la fel de posibil şi în septembrie (perioadele din viaţa mea care au fost mai zbuciumate au o cronologie care se schimbă de la an la an, în funcţie de amploarea şi actualitatea traumelor).

Îl folosesc în paralel cu laptopul de-al doilea, care nu reuşeşte să câştige teren pentru că: nu ştie să scrie cu diacritice, nu se potriveşte pe laptop cooler pad şi nu mă face să-l apăr când e în geantă (a fost izbit deja de nenumărate ori, dar cum n-are unitate optică, mi s-a spus că pot repeta de n ori experimentul. Pe de altă parte, e mult mai uşor de cărat peste tot şi a postat din 3 ţări în 2 luni, fapt pentru care îl felicit).

Aşadar laptopul meu cel vechi este cel mai de încredere. Nu are nimic competitiv faţă de laptopurile care se vând în zilele noastre, dar încap în el 6,000 de cărţi electronice şi cam 15,000 melodii. Era cam zgâriat aşa că i-am dat un facelift cu un sticker şi un mouse asortat (deşi până acum n-am folosit mouse la laptop), după cum urmează:

Azi dimineaţă, încă nefamiliarizat cu felul în care arată, mi-am spus, ‘huh, laptopu’ lu’ Barbie’. Mai încolo mi-am dat seama că arată ca orice produs actual, adică made in China (cu toate că produsul este made in U.S., dar cred că şi americanii învaţă din reţeta succesului comercial chinez). Până când, acum, pe seară-noapte, mi-am dat seama că este un kitsch care mă reprezintă, că nu am nimic împotrivă să arate aşa, că deşi nu are nimic masculin mi se pare duios de personal şi că abia aştept să îl plimb şi pe el pe ici pe colo.

Poate dacă i-aş găsi şi o geantă potrivită, m-aş simţi mult mai liniştit acum.

Cred că totul a început cu o bluză portocalie de mătase, foarte mulată şi foarte scurtă. Era pe vremea când noţiunea de gen mi se părea cel mai bun loc de joacă pentru contorsionism, fie el doar conceptual sau sartorial. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat cu bluza respectivă. Ultima oară mi-o amintesc la o petrecere la care nu voiam să merg şi la care eram jumătate-om jumătate-drag şi mi s-a părut foarte, foarte cool că nimeni nu ţinea să vorbească cu mine în mod special. Retrospectiv, nici eu n-aş fi vorbit cu tipul ăla auschwitzian de slab, cu părul vopsit portocaliu şi care se simţea mai confortabil cu cartea din geantă decât cu orice alt pământean. Probabil că există momente în care îmi amintesc de mine la 19 ani şi zâmbesc: nu este cazul acum.

Şi a fost şi ‘Oranges Are not the Only Fruit’ (şi mai este, chiar şi acum, chiar şi în shortlistul meu de literatură genială – şi, de asemenea, în biblioteca virtuală). A mai fost o pereche de jeanşi de la United Colors of Benetton, tot portocalii (pe ăia ştiu că i-am purtat în prima noapte de sex, ultima noapte de dragoste). Şi un metru şi jumătate de fular portocaliu. Tot ce era portocaliu era cool. Şi încă mai este. Ca şi telefonia Orange, ale cărei tarife îmi sunt neclare şi mi se par irelevante: oricine are un logo mare şi portocaliu m-a cucerit.

De curând, stăteam pironit în centrul raionului de lingvistică din Llibreria Catalònia şi voiam ceva gen ‘Tots els verbs conjugats’. Ştiam că trebuia să îmi iau Xuriguera (autor), dar Xuriguera era verde! Nu am putut să mă abţin şi am căutat alta (şi am şi găsit, e neagră cu portocaliu, o plăcere). De ruşine mi-am cumpărat şi Xuriguera, dar asta doar pentru că nu îmi place să fac abuzuri educaţionale. Şi evident, cartea mea cea portocalie de verbe s-a înţeles, până de foarte curând cu Gramaticard-ul meu catalan: tot portocaliu, inclusiv spirala de care sunt prinse cardurile de gramatică.

Şi la fel şi underwearul (am un fetiş pentru undies albi cu bandă portocalie), ciorapii, post-it-urile, markerele, curelele, brăţările, puloverele, trusa mea de cosmetice, cred că puţine sunt obiectele care au scăpat dezideratului ‘un pic de portocaliu nu strică’. Şi chiar nu strică.

{Parantetic fie spus, dragă Pinochio, dildourile sunt altă categorie de obiecte, şi nu, oferta pieţei nu vine în întâmpinarea dorului meu de portocaliu.}

Şi să nu îl uit pe D. care m-a urmat cu toată simpatia şi cu toată încrederea în căutarea mea – graalică în felul ei – a crocs-ilor portocalii, care s-a sondat, totuşi, cu achiziţia unor Converşi portocalii de mai mare frumuseţea. Întâmplarea face, dintr-un magazin a cărui adresă o uit acum, dar care se cheamă, Orange (am văzut abia la Bucureşti, despachetându-i).

Cand camera ta este chiar deasupra etajului 1 din Museu de l’Erotica. Si mai mult, cand dupa calcule de-alea dinainte de nani, iti dai seama ca patul tau se afla chiar deasupra incaperii unde este expus un falus de abanos de doi metri. Din Japonia, stiti voi, de-ala de e folosit in ritualurile de fertilitate.

Pe mine m-a inspirat genul asta de manifestare din Gracia (nu numai ca scriu fara diacritice, dar nu stiu unde sa pun accentul in catalana). Si mi-am dat seama ca strada mea este portocalie. Este un vis (nocturn) recurent: strada mea portocalie.

Probabil intr-o zi o sa trec pe ea, si o sa-mi zic, aici e casa mea. Sau poate, abrutizat, nici nu o sa o recunosc. Am vrut sa o desenez, si instant am simtit in nari mirosul de mina de creion colorat incinsa de prea mult contact circular cu hartia.

Gracias a E, D, D, G – no se si os dais cuenta pero me la pase muy bien y me puse muy comodo con vosotros y solo es merito vuestro.

Prima mea amintire cu Plaça Catalunya este cam ca fotografia asta: văzută de la ultimul etaj din El Corte Inglés (şi asta pentru că un ghid turistic sugera că unul din cele 10 lucruri pe care trebuie să le faci în Barcelona este să vezi Plaça Catalunya de acolo). Nimic grav până aici (şi, sincer, nimic frumos: o piaţetă ca oricare alta, putea să fie în orice alt oraş).

Apoi au venit zilele în care Tib & cu mine ne-am plimbat ţinându-ne de mână în Barcelona (şi acum ştiu la ce a fost bun, adică, la nimic), zilele în care am stat acolo să citesc El Beso de la Mujer Araña şi ziua în care am încurcat autobuzele şi mi s-a părut că tot oraşul este plin de statuile lui Francesc Macià (cu toate că până acum, cu excepţia celei din Plaça Catalunya nu am găsit alta).

Şi în fine, ziua în care le-am văzut pe treptele de la Deessa pe două femei care se sărutau (în halucinaţia mea diurnă, era ceva ca un exerciţiu fără respiraţie, şi evident, a venit şi întrebarea, eu când?). Şi am avut şi răspunsul. Eram încercuit de porumbei şi de turişti care-şi târau valizele şi eram acolo cu bărbatul pe care îl iubesc, închişi într-un sărut fără sfârşit.

Cu ochii închişi mă întrebam dacă nu cumva suntem două statui din piaţetă care halucinează din cauza soarelui, oh prea puternic. Şi cred că atunci am ales să rămân acolo: într-un sărut, printre sute de turişti. Încă nu m-am decis să plec de acolo.

(*) vino, urcă, pe norul meu, acolo te voi aştepta eu

Şi mă gândesc cum te dai jos din pat. Şi cum tălpile tale ating pământul, deşi deja am impresia că nu sunt făcute pentru asta. Şi cum te îndrepţi spre jocul de raze al jaluzelelor şi pari o imagine fragmentată, pe care, eu, în alt oraş şi la altă oră, o descifrez. Cum, deplin, prin retina mea, te îndrepţi spre masa la care am stat prea puţin împreună şi apoi cobori în strada-cu-prea-mult-soare, strada pe care toată lumea coboară în acelaşi timp şi toată lumea se cunoaşte şi la ora opt îşi iau cafeaua împreună, doar ca să reglezi distanţa dintre tine şi mine.

Acum ştiu unde eşti. Acum îmi doresc, mai mult decât oricând, să fiu cu tine. Nu, lângă tine. Mai aproape. Şi eu alerg prin oraş, sperând că aşa distanţele dintre noi sunt din ce în ce mai echitabile şi că, într-adevăr, colţurile clădirilor mi te ascund, doar atât.

Azi-noapte, scriindu-ţi, mi-am dat seama cât de departe am rămas de mine, cât de aproape de tine.

Cu toate că multe alte lucruri m-ai învăţat. Cum să îţi vorbesc cu ochii şi cum să îmi îndoi genunchii. Şi cum să îmi înfund fruntea în umărul tău şi cum să adorm la tine în braţe în autobuz. Nu o să uit ziua în care am reînvăţat să sărut, şi ai spune că asta nu se uită niciodată, ei bine, se uită. Şi ziua în care ai alergat după mine pe stradă şi m-ai luat în braţe şi am dansat pe o muzică şi coregrafie proprie printre sutele de oameni care ieşeau de la metrou.

Şi cum să privesc cerul printre degetele tale m-ai învăţat. Şi cum să-mi întorc privirea pe stradă şi tu să fii tot acolo. Şi acum mă bazez pe asta. M-ai învăţat să îţi găsesc în pat călcâiele cu ochii închişi şi cum să te trezesc astfel încât tot ce să-ţi doreşti să fie viaţă, mai multă viaţă. Dar nu m-ai învăţat să trăiesc fără tine. Şi uneori mi-e al dracului de frică, până când ne revedem, plăpânda memorie umană, ce va alege să facă din noi, din miros şi din gust.

Uneori, distanţa între noi este ca distanţa dintre două cuvinte pe care le folosim prea frecvent şi uităm că au legătură. Ca, să zicem, ‘ciudă’ şi ‘ciudat’, niciodată nu ne gândim că au vreo legătură. Şi nici că la origine însemnau ‘miracol’.

În ciuda sentimentelor pe care nu mai trebuie să le ţin închise în mine şi să le păstrez pentru o ocazie mai prielnică, azi am avut sentimentul că nimic nu merge. Nimic. Dimineaţă, când am ieşit din casă, deja era foarte cald şi până şi enormii mei ochelari de soare mi se păreau insuficienţi, primul lucru pe care l-am văzut a fost un copil caricatural care căra o găleată cu crizanteme (probabil fugea de poliţie pentru că nu avea licenţă de vânzare?).

Găleata era enormă, copilul microscopic, să fi tot avut cinci ani? şase ani? mai mult sigur nu. Şi în timp ce aleargă în faţa mea, se rupe floarea unei crizanteme. El lasă găleata jos, ia floarea, se uită la mine. Face jumătate de gest, de parcă ar vrea să pună la loc floarea pe tulpină, se răzgândeşte, o aruncă pe jos, ia găleata şi aleargă. Alergând, calcă pe crizantemă. Ciudat joc de alb şi violet pe trotuar.

La ora prânzului, în grădină, stau şi fumez pe treptele de marmură, meditând la dieta mea perfectă. Puţin mai încolo, peste maşinile din parcare, îi văd pe tipii de la agenţia de publicitate cum discută în acelaşi timp despre maşini şi meciul de fotbal. Întotdeauna m-au fascinat discuţiile astea heterosexuale. Nu mi se par deloc atrăgătoare, dar sunt foarte didactice şi te ajută mult să îţi reaminteşti cine eşti.

Parcarea este mică: de obicei, ca să iasă o maşină, alt şofer trebuie să vină să mute o maşină. Ca un fel de joc. Tipul #1 se ridică şi merge să mute maşina (între două ‘frate’ şi ‘golul ăla’). Maşina nu porneşte. Spune cincisprezece cuvinte din alea, tehnice, către Tipul #2 rămas la locul discuţiei, care se apropie, şi din nou de două ori ‘frate’, urmat de alte cincisprezece cuvinte din alea, tehnice, şi vine să vadă care este problema (’frate’). Maşina nu se mişcă.

Proprietarul maşinii blocate vrea să iasă. Tipul #1 pune un picior pe marginea portbagajului (nici nu puteam să îi cer un spectacol mai bun) şi îi indică şoferului disperat mişcări tandre ca să iasă din parcare. Mă întreb, de ce a pus piciorul acolo? Încă puţin şi maşina în mişcare îi zdrobea piciorul. Nu întotdeauna trebuie să găsesc eu răspunsurile. Tipul #1 se uită masculin şi evident victorios la tipul #2: ‘doar nu era s-o zgârie’ în timp ce maşina blocată pleacă cu viteză.

Seara, întorcându-mă acasă, fac cele 20 de minute de mers pe jos obligatorii (marşul meu umanitar împotriva gravelor violenţe din viaţa sedentară de la birou). Pentru varietate, schimb traseul (o dreapta şi o stânga în loc de tot înainte). Ocazie cu care, văd o clădire pe care probabil nu am mai văzut-o niciodată. În faţa ei, un câine linge zidul în locul în care se scurge apa dintr-un aparat de aer condiţionat.

Nu trebuie să fii nefericit ca să ai zile proaste.

Mini concediul meu a luat sfarsit, asa ca azi m-am prezentat frumusel la birou. Aveam un chef… de ma durea. 😀 Degeaba am incercat eu sa imi ocup timpul, sa fac ceva constructiv, sa ceva acolo… ma durea de mai aveam un pic si incepeam sa plang. Bai si cum stateam eu asa si ma spanzuram cu firul de la casti de plictiseala si raspundeam la intrebari stupide de genul: “Da` ce ai? Ai patit ceva? Ti-e bine? Vrei ceva? Ce faci?” am descoperit ca nu mai ai loc de psihologi dom`ne. In fiecare animal biped zace un pui de psiholog care iese la lumina fix cand iti e lumea mai draga.

Spre exemplu: vi s-a intamplat vreodata sa fiti apatici dintr-un motiv de cacat, gen nu ati dormit suficient sau nu aveti chef de nimic pur si simplu? La toti ni s-a intamplat asta macar o data. Eh, exact atunci vine psihologul de servici si iti spune el cam ce ar trebui sa faci ca sa iesi din starea respectiva. Asta dupa ce ti-a spus si cauzele pentru care te afli in respectiva stare. Amice, da` te-a intrebat cineva? Ti-am cerut eu sfatul? Nu. Pai si atunci? Dute in drumul tau si lasa-ma.

Sau: te afli la o masa cu mai multe tipe, ca deh te-a pocnit pe tine proasta inspiratie sa iesi cu fetele. Dupa ce te asezi si comanzi, aproape instantaneu una din ele a patit ceva cu prietenul si celelalte sar cu sfaturi. “Fata,nu e bine asa pentru ca inseamna ca…” sau “Clar va crede ca …” Bai zici ca este o intalnire a telepaticilor. Fac ele analize, trag concluzii, iti spun ce sa faci si iti dau si deznodamantul: “Sigur se va intampla asa daca faci ce ti-am spus.” Aoleu! Pai bine bre Za Omida Mothers ia sa vedem cat de talentate sunteti. Ce exprima fata mea? “Ca esti de acord cu noi dar mai vrei sa adaugi ceva?” Nu. Ma minunez doar de cat de proaste sunteti.

Te trezesti tu intr-o zi cu chef sa te imbraci in negru complet, te urci in masina si dai muzica tare. (de preferat un hip hop “spurcat” sa un rock “dracesc”) Si te intalnesti cu X din intamplare. “Aoleu, dar ce e cu tine? Stii ca un asemenea volum iti dauneaza. Iar versurile… ah versurile sunt de-a dreptul vulgare. Inseamna ca….” Nu prietene, inseamna ca asa mi s-a sculat mie astazi.

Si cei care imi plac mie maxim: Ai un aer ingandurat si dai peste ei. “Ia zi, ce s-a intamplat. Hai povesteste-mi ca sa te eliberezi” Aaaaaaaaa!!!! Bai esti prost?! Daca am ceva si cred ca tu ai putea sa ma ajuti iti spun eu din proprie initiativa nu ca sa ma eliberez. Frate comunicarea asta le rezolva pe toate. Nu mai pot cu o comunicare. Sa vorbim. Sa fim deschisi. Sa let it all out. Sa face asa un cerc flower power si sa ne tinem de manuta. Sa vezi cum dispar problemele.

Data viitoare cand imi mai spune vreunul neintrebat: “Hai povesteste-mi” ii dau un cap in gura si am terminat povestea. E plin de psihologi. Plin!