Remus De când nu mai scrie ficțiune (și a trecut suficient timp), Jonathan Safran Foer mi-a dat suficiente motive să-l iubesc: mai întâi cu cartea lui pro-vegetarianism Eating Animals (+), apoi cu cartea lui de decupaje după Bruno Schulz, Tree of Codes (+).
Jonathan Safran Foer a revenit, nu singur, și din păcate din nou non-fiction, cu o echipă formată din Nathan Englander (+), Nathaniel Deutsch, Jeffrey Goldberg, Rebecca Goldstein și… Lemony Snicket. Oboseala cauzată de un Jonathan Safran Foer ne-autor de ficțiune (nu cred că sunt singurul care și-ar face timp pentru un roman nou scris de el – chiar dacă experimentele lui menționate mai sus sunt chiar lăudabile), dar și recenziile nu tocmai pozitive (de exemplu, din The Guardian + sau cea din Huffington Post al cărei titlu spune chiar tot: Extremely Similar and Incredibly the Same, +) m-au convins că nu e grabă să citesc cartea, dar cum era cumpărată și o formă de curiozitate tot mă rodea, am zis să o citesc, până la urmă, n-ar fi prima carte dubioasă pe care o citesc.
Ce a făcut Jonathan Safran Foer să dezamăgească? Mie, după lectura cărții, mi-e greu să spun. Haggadah este una din cele mai vechi povești din această lume, și nu oricum, una sincretică, însoțind cea mai simplă și frumoasă sărbătoare evreiască, Pesakh-ul.
Pentru că este o poveste care se respectă, Haggadah (Hamish Hamilton, New York, mar-12; sau ar fi mai bine să folosesc pluralul – fiind povești multiple și personalizabile – Haggadoth) este un compendiu de texte care implică acțiuni și care însoțesc ritualul sărbătorii ieșirii din Egipt.
Jonathan Safran Foer compilează într-o ediție bilingvă (ebraică și engleză) textele sărbătorii și le condimentează cu comentarii și cu un timeline care merge de la 1200 î.e.n. la 2007 e.n, care spune destinul textelor și apariția multiplelor Haggadoth – de la cele în limbi locale ale comunităților evreiești la renașterea textelor în ebraică, de la Haggadoth marxiste la cele feministe, iar comentariul oferit de acest timeline este poate și mai prețios decât ‘noua traducere’, care nu m-a atins foarte mult.
Traducerea, dacă ar fi să o evaluez, nu e cea mai bună pe care am văzut-o (ba chiar uneori șchioapătă și plictisește în confruntarea cu textul ebraic), dar are doza necesară de contemporaneitate să se impună ca o traducere pe care credincioșii să o aibă în vedere atunci când cumpără de la Walmart produsele sezoniere pentru Pesakh 🙂
Dar trebuie să recunosc, că din perspectiva unui nou-venit în universul Haggadah, textul are și avantajele sale – sună contemporan, e ușor de asimilat, explicațiile de ordin ritual sunt suficient de clare și mi-a părut chiar rău că nicăieri, nici în introducere și nici în notele explicative, nu e exploatat potențialul de ‘Haggadah for Dummies’ – ok, e depreciativ, dar definește foarte bine ce realizează în plan concret ediția Safran Foer. A
poi, din punctul meu de vedere, cartea e o reușită și pentru că există un fel de temere de a da o față nouă textelor sărbătorilor, indiferent de religia căreia îi aparțin, iar absența unei parafe rabinice pe cartea lui Safran Foer este pentru mine dovada că în epoca privilegiată în care trăim, accesul la ritual nu este rezervat elitelor, iar rescrierea sărbătorilor poate cădea în responsabilitatea oricui dorește să participe la ritual, inovator, creativ și fără doza de cinism punitiv pe care o presupune o poziție ex cathedra.
Mi-ar plăcea să văd mult mai multe sărbători și textele lor adaptate, astfel încât bucuria lor să fie mai aproape de oameni și mai convingătoare chiar, atunci când partea lumească din noi, care e adorabilă, s-a îndepărtat istoric de origini și ficțiunile care le înconjoară. Dacă n-ai citit o Haggadah, poate chiar ar fi bine să începi cu interpretarea lui Jonathan Safran Foer & Nathan Englander; dacă ai citit, de ce să nu vezi destinul contemporan al unei cărți care guvernează o sărbătoare care se dorește contemporană?