Remus De fiecare dată când Jeanette Winterson lansează o carte, fac de două ori febră. Prima dată atunci când aud vestea, iar a doua oară în ziua în care apare/citesc cartea. Că nu are prea mare legătură cu apariția mi-am dat seama ieri, când am citit ultima ei carte, “Why Be Happy When You Could Be Normal?“, care urmează să apară pe 27-oct la Jonathan Cape.
Nedezmințind teoria mea despre Jeanette Winterson și febră, cu două grade peste temperatura acceptabilă și ținându-mi greu ochii deschiși, am citit cartea pe care am așteptat-o de la începutul anului. Veștile sunt bune și pentru viitorul meu de cititor de Jeanette Winterson, intrucat la începutul lui 2012 va lansa un nou roman (primul de la “Stone Gods” din 2007, dacă nu punem la socoteală și volumul al doilea din seria ei de YA, “Battle of the Sun” din 2009), inspirat de povestea vrăjitoarelor din Pendle Hill.
“Why Be Happy When You Could Be Normal?” este un first pentru Winterson. O autobiografie în adevăratul sens al cuvântului, cartea reia poveștile pe care cititorii săi le-au cunoscut poate în cea mai puțin ficțională operă a sa, “Oranges Are Not the Only Fruit” și trasează o linie clară între realitate și ficțiune, una pe care, deși recunoaște că nu o avantajează, are nevoie să o povestească.
Mama lui Jeanette din “Oranges” devine și mai înspăimântătoare prin poveștile despre doamna Winterson, habotnica păstrătoare a curățeniei, moralei și mesagerul cel mai alert al apocalipsei, dar asta nu înseamnă că Jeanette Winterson, scriitoarea, nu poate să vorbească afectuos despre lucrurile care i-au rămas dacă nu ca amintiri plăcute, măcar ca singurele amintiri față de care să-și permită uneori să fie nostalgică.
Fericirea lui Jeanette-personajul nu e pusă la grelele încercări la care a fost supusă și s-a supus singură Jeanette-scriitoarea; de aceea, căutarea fericirii în viața reală, despre care Winterson este cât se poate de sinceră, pare pe alocuri mai ficțională decât ficțiunile pe care le cunoașteți poate deja; la efect participând desigur ansamblul stilistic cuceritor al scriitoarei.
De la lupta de a fi un pic mai mult decât îi permitea predicția socială care tăia aripile tuturor femeilor din zona industrială a Manchester-ului din anii 1980, la cum a descoperit cărțile și cum a întâlnit, fără să o recunoască, iubirea, Winterson pendulează între ani și locuri cu o agilitate înspăimântătoare. Nimic din ficțiunea cronologică a vieții nu i se împotrivește, iar rezultatul merită reverențe repetate.
Pentru că nu i-e frică de timp, iar amintirile pe care-ar putea să le piardă în procesul narativ nu au altă valoare decât că sunt singurele ei amintiri, copilul adoptat vorbește polifonic în același timp cu tânăra rebelă și cu scriitoarea matură și – cel puțin ca recunoaștere socială – împlinită, iar corul lor, părtaș doar cu lucrurile bune și motivante, spune o poveste la fel de fascinantă ca prețioasele “The Passion“, “Lighthousekeeping” sau “Written on the Body“.
Practic întreaga recuzită din “Oranges Are Not the Only Fruit” e prezentă în “Why Be Happy When You Could Be Normal?“; dar autobiografia lui Winterson nu se oprește aici, povestește și episoadele față de care a preferat tăcerea în relația ei cu ochiul public, vorbește cu demnitate despre încercările de sinucidere, despre depresiile pe care le-a avut după despărțirea de Deborah Warner sau despre felul în care a învățat să se lase iubită de Susie Orbach, în loc să se încrânceneze în a iubi doar ea, eventual, într-un scenariu nefericit.
În autobiografie Winterson vorbește și despre căutarea mamei sale adevărate și despre felul în care regăsirea părintelui biologic nu înseamnă – sau nu ar trebui să însemne întotdeauna – o regenerare vitală și atingerea unui plan care părea mult mai dezirabil în mintea copilului care se știe adoptat decât în fața ochilor adultului care știe că poate.
În jocul de umbre și lumini pe care îl poartă cu sine în autobiografie, Jeanette Winterson nu uită că există versiuni fidele dar neadevărate, și că pentru ceea ce reușești să aduci la lumină mor universuri întregi de informații, posibilități, în fine, vieți pe care le-ai putea avea și le lași în urmă. “Când m-am născut, am devenit colțul vizibil al unei hărți împăturite”, spune Winterson despre acest joc între secret și cunoscut, casă și dor, adevăr și minciună.
“Why Be Happy When You Could Be Normal?” este un titlu inspirat din ultimele cuvinte pe care mama sa i le-a adresat atunci când la 16 ani și-a părăsit familia adoptivă, crezând și sperând că va fi fericită. Căutarea de sine, a unui cămin, a iubirii i-au luat mult timp. Și, de dragul narațiunii, dorește să spună că acum este împăcată cu sine, și-a construit un cămin și a găsit iubirea. Iar eu, unul, vreau să cred la rândul meu că este așa.
Nu pot să nu recomand “Why Be Happy When You Could Be Normal?“; dar trebuie să recunosc că în absența lecturii “Oranges Are Not the Only Fruit” poate părea doar o afirmare prea incisivă a unei persoane care ar fi putut duce o viață normală și nu neapărat fericită.