Remus În ciuda sentimentelor pe care nu mai trebuie să le ţin închise în mine şi să le păstrez pentru o ocazie mai prielnică, azi am avut sentimentul că nimic nu merge. Nimic. Dimineaţă, când am ieşit din casă, deja era foarte cald şi până şi enormii mei ochelari de soare mi se păreau insuficienţi, primul lucru pe care l-am văzut a fost un copil caricatural care căra o găleată cu crizanteme (probabil fugea de poliţie pentru că nu avea licenţă de vânzare?).
Găleata era enormă, copilul microscopic, să fi tot avut cinci ani? şase ani? mai mult sigur nu. Şi în timp ce aleargă în faţa mea, se rupe floarea unei crizanteme. El lasă găleata jos, ia floarea, se uită la mine. Face jumătate de gest, de parcă ar vrea să pună la loc floarea pe tulpină, se răzgândeşte, o aruncă pe jos, ia găleata şi aleargă. Alergând, calcă pe crizantemă. Ciudat joc de alb şi violet pe trotuar.
La ora prânzului, în grădină, stau şi fumez pe treptele de marmură, meditând la dieta mea perfectă. Puţin mai încolo, peste maşinile din parcare, îi văd pe tipii de la agenţia de publicitate cum discută în acelaşi timp despre maşini şi meciul de fotbal. Întotdeauna m-au fascinat discuţiile astea heterosexuale. Nu mi se par deloc atrăgătoare, dar sunt foarte didactice şi te ajută mult să îţi reaminteşti cine eşti.
Parcarea este mică: de obicei, ca să iasă o maşină, alt şofer trebuie să vină să mute o maşină. Ca un fel de joc. Tipul #1 se ridică şi merge să mute maşina (între două ‘frate’ şi ‘golul ăla’). Maşina nu porneşte. Spune cincisprezece cuvinte din alea, tehnice, către Tipul #2 rămas la locul discuţiei, care se apropie, şi din nou de două ori ‘frate’, urmat de alte cincisprezece cuvinte din alea, tehnice, şi vine să vadă care este problema (’frate’). Maşina nu se mişcă.
Proprietarul maşinii blocate vrea să iasă. Tipul #1 pune un picior pe marginea portbagajului (nici nu puteam să îi cer un spectacol mai bun) şi îi indică şoferului disperat mişcări tandre ca să iasă din parcare. Mă întreb, de ce a pus piciorul acolo? Încă puţin şi maşina în mişcare îi zdrobea piciorul. Nu întotdeauna trebuie să găsesc eu răspunsurile. Tipul #1 se uită masculin şi evident victorios la tipul #2: ‘doar nu era s-o zgârie’ în timp ce maşina blocată pleacă cu viteză.
Seara, întorcându-mă acasă, fac cele 20 de minute de mers pe jos obligatorii (marşul meu umanitar împotriva gravelor violenţe din viaţa sedentară de la birou). Pentru varietate, schimb traseul (o dreapta şi o stânga în loc de tot înainte). Ocazie cu care, văd o clădire pe care probabil nu am mai văzut-o niciodată. În faţa ei, un câine linge zidul în locul în care se scurge apa dintr-un aparat de aer condiţionat.
Nu trebuie să fii nefericit ca să ai zile proaste.