De fiecare dată când sunt într-o librărie și aud involuntar vreo dicuție amuzantă despre cărți mă gândesc că trebuie să fie chiar o provocare să fii librar. Nu de puține ori oamenii atribuie o carte altui autor sau își amintesc doar cum arăta o carte și, bineînțeles, se simt justificați să creadă ce-și amintesc ei, pentru că nu, fiecare are dreptul să aibă o părere despre educația sa.
Din momentele pe care mi le amintesc mereu zămbind sunt cel cu doamna care voia neapărat o carte anume, dar cu coperta verde (era o primă ediție cu copertă roșie într-o colecție care într-adevăr includea și cărți cu copertă verde) și cel cu domnul mult prea tânăr după părerea mea să fie uimit că se poate umple un raft întreg cu cărți despre religie, ‘dacă Biblia oricum spune tot‘.
Faptul că îmi amintesc de momentele acestea zămbind nu înseamnă că găsesc oportun să râd, ci pur și simplu mă amuză fie felul în care oamenii văd cărțile sau ce amintiri și cunoștințe parțiale au despre scriitori și cărțile lor.
Cum nu am crezut niciodată în noțiunea de cunoștințe generale sau de educație de bază peste norme de igienă și bun simț – până la urmă în viață fiecare trebuie să fie pregătit să facă ceva diferit, care s-ar putea să nu includă în toate cazurile biografii și bibliografii de autor, nu mă face să râd situația în care cineva face o gafă despre o carte sau un autor din aceleași motive din care nu găsesc că este amuzant că nu știu să rezolv o problemă de fizică de clasa a șasea sau să altoiesc o plantă.
Se pare, în schimb, că numărul de lucruri pe care le poți auzi într-o librărie este mult mai mare și mult mai amuzant decât îmi închipui eu. Weird Things Customers Say in Bookshops (apr-12, Constable Books) este o carte care strânge în 100+ pagini scurte dialoguri între clienți și librari pe care aceștia din urmă le aud în munca lor de zi cu zi.
Desigur, premisa cărții, cu care nu sunt în totalitate de acord, este că librarii își doresc clienți avizați, și nu cu cuvântul ‘avizat’ am o problemă, ci cu cel de ‘client’, care după părerea mea este suficient să elimine orice prejudecată – și de prea puțină știință și de erudiție. Totuși, efortul de a colecționa momente ‘ciudate’, după cum scrie și titlul are meritele sale.
Dacă nu mă amuză întrebările cum este cea din titlul postului și nici întrebarea dacă Anne Frank a scris un sequel la jurnalul său, mă amuză întâmplările cu părinți și copii sau cu clienți care se așteaptă să găsească în librării orice (de la încărcătoare de iPod la șurubelnițe) sau care sunt mai interesați de etajere decât de cărți. Și cartea cuprinde suficiente exemple de acest tip, pe lângă cele de ‘gafe’ ale clienților.
Cartea se citește foarte ușor și repede și ca orice colecție, nu contează ordinea în care sunt citite dialogurile și o pauză de lectură nu dăunează experienței. E un cadou perfect și e taman bună pentru avion și pentru o dimineață de weekend, iar situațiile descrise de dialoguri sunt, în marea lor parte, amuzante.
De la clientul care își exprimă dezaprobarea că toată copilăria a fost obișnuit cu cărți cu poze, iar ca adult trebuie să se obișnuiască cu cărți în majoritatea lor neilustrate la clienta care năvălește în librărie și cere ultimul volum al seriei Twilight, care întâmplător nu e în stoc și face o criză de nervi din cauză că a terminat cu sufletul la gură volumul trei și nu mai poate de nerăbdare să-l citească pe următorul, pentru care și-a luat și o zi liberă la serviciu.
De la clienta care speră că într-o zi o să se facă o carte după filmul Coraline la clientul nemulțumit că nu există cărți cu autograful lui Margaret Atwood și roagă librarul să îi imite semnătura pe un exemplar, situațiile din carte vorbesc suficient de elocvent, chiar dacă lejer, despre lucrurile pe care ni le dorim și ni le închipuim atunci când vorbim despre cărți.