Autor: admin

Imi fac de lucru prin casa. Renunt repede,caci sunt posesoarea a doua maini stangi azi… Am spart un pahar (cioburile cica aduc noroc…), iar telefonul l-am scapat de 3 ori pe gresie (ma mir ca inca mai supravietuieste…)
Sunt singura,deci imi permit sa dau muzica la maxim.

Nu trec 4 min si o opresc. N-am stare. Si cu toate astea…ma eschivez si refuz orice invitatie afara. Niko e plecata. In momentul de fata ar fi singura persoana pe care as vrea sa o vad. Daca starea mea persista…e clar ca stau inchisa in casa pana luni-marti cand se intoarce de peste hotare. . .

Nu-mi amintesc să fi citit vreo ediție din Alice’s Adventures in Wonderland care să nu fi cuprins frumoasele ilustrații ale lui John Tenniel, și probabil acesta este și motivul pentru care nu am chestionat vizual universul cărții lui Lewis Carroll din altă perspectivă. Alice’s Adventures rămâne totuși una din cărțile mele preferate chiar și după ce am citit noua versiune grafică apărută anul acesta (Penguin Classics, New York, 2012) cu un set de ilustrații noi și cu o tipografie foarte sugestivă, pregătită de Yayoi Kusama.

Cu desene hipnotizante, culori vii, modele repetitive și mărimi de font care urmează creșterea și scăderea în înălțime a lui Alice, dar și momentele în care acțiunea pierde din logică sau se apropie un moment crucial, noua ediție din Alice’s Adventures in Wonderland este o ocazie foarte bună să pătrunzi mai adânc în straturile cărții, cele pe care în copilărie le-ai luat ca atare sau citind-o în școală le-ai supus criteriului lecturilor obligatorii – și vă asigur că e o experiență care vă garantează o zi de vacanță superbă.

Yayoi Kusama este una din cele mai cunoscute artiste japoneze contemporane și viziunea sa psihedelică nu este numai un crez artistic: desenatoarea suferă de o condiție rară a ochilor și vede pete de culoare indiferent ce obiect privește, lucru pe care l-a transpus în opera sa de pictură, desen, design vestimentar, sau peisagistică. Mai jos găsiți câteva imagini din carte, precum și trailerul cărții.

De când nu mai scrie ficțiune (și a trecut suficient timp), Jonathan Safran Foer mi-a dat suficiente motive să-l iubesc: mai întâi cu cartea lui pro-vegetarianism Eating Animals (+), apoi cu cartea lui de decupaje după Bruno Schulz, Tree of Codes (+).

Jonathan Safran Foer a revenit, nu singur, și din păcate din nou non-fiction, cu o echipă formată din Nathan Englander (+), Nathaniel Deutsch, Jeffrey Goldberg, Rebecca Goldstein și… Lemony Snicket. Oboseala cauzată de un Jonathan Safran Foer ne-autor de ficțiune (nu cred că sunt singurul care și-ar face timp pentru un roman nou scris de el – chiar dacă experimentele lui menționate mai sus sunt chiar lăudabile), dar și recenziile nu tocmai pozitive (de exemplu, din The Guardian + sau cea din Huffington Post al cărei titlu spune chiar tot: Extremely Similar and Incredibly the Same, +) m-au convins că nu e grabă să citesc cartea, dar cum era cumpărată și o formă de curiozitate tot mă rodea, am zis să o citesc, până la urmă, n-ar fi prima carte dubioasă pe care o citesc.

Ce a făcut Jonathan Safran Foer să dezamăgească? Mie, după lectura cărții, mi-e greu să spun. Haggadah este una din cele mai vechi povești din această lume, și nu oricum, una sincretică, însoțind cea mai simplă și frumoasă sărbătoare evreiască, Pesakh-ul.

Pentru că este o poveste care se respectă, Haggadah (Hamish Hamilton, New York, mar-12; sau ar fi mai bine să folosesc pluralul – fiind povești multiple și personalizabile – Haggadoth) este un compendiu de texte care implică acțiuni și care însoțesc ritualul sărbătorii ieșirii din Egipt.

Jonathan Safran Foer compilează într-o ediție bilingvă (ebraică și engleză) textele sărbătorii și le condimentează cu comentarii și cu un timeline care merge de la 1200 î.e.n. la 2007 e.n, care spune destinul textelor și apariția multiplelor Haggadoth – de la cele în limbi locale ale comunităților evreiești la renașterea textelor în ebraică, de la Haggadoth marxiste la cele feministe, iar comentariul oferit de acest timeline este poate și mai prețios decât ‘noua traducere’, care nu m-a atins foarte mult.

Traducerea, dacă ar fi să o evaluez, nu e cea mai bună pe care am văzut-o (ba chiar uneori șchioapătă și plictisește în confruntarea cu textul ebraic), dar are doza necesară de contemporaneitate să se impună ca o traducere pe care credincioșii să o aibă în vedere atunci când cumpără de la Walmart produsele sezoniere pentru Pesakh 🙂

Dar trebuie să recunosc, că din perspectiva unui nou-venit în universul Haggadah, textul are și avantajele sale – sună contemporan, e ușor de asimilat, explicațiile de ordin ritual sunt suficient de clare și mi-a părut chiar rău că nicăieri, nici în introducere și nici în notele explicative, nu e exploatat potențialul de ‘Haggadah for Dummies’ – ok, e depreciativ, dar definește foarte bine ce realizează în plan concret ediția Safran Foer. A

poi, din punctul meu de vedere, cartea e o reușită și pentru că există un fel de temere de a da o față nouă textelor sărbătorilor, indiferent de religia căreia îi aparțin, iar absența unei parafe rabinice pe cartea lui Safran Foer este pentru mine dovada că în epoca privilegiată în care trăim, accesul la ritual nu este rezervat elitelor, iar rescrierea sărbătorilor poate cădea în responsabilitatea oricui dorește să participe la ritual, inovator, creativ și fără doza de cinism punitiv pe care o presupune o poziție ex cathedra.

Mi-ar plăcea să văd mult mai multe sărbători și textele lor adaptate, astfel încât bucuria lor să fie mai aproape de oameni și mai convingătoare chiar, atunci când partea lumească din noi, care e adorabilă, s-a îndepărtat istoric de origini și ficțiunile care le înconjoară. Dacă n-ai citit o Haggadah, poate chiar ar fi bine să începi cu interpretarea lui Jonathan Safran Foer & Nathan Englander; dacă ai citit, de ce să nu vezi destinul contemporan al unei cărți care guvernează o sărbătoare care se dorește contemporană?

De fiecare dată când sunt într-o librărie și aud involuntar vreo dicuție amuzantă despre cărți mă gândesc că trebuie să fie chiar o provocare să fii librar. Nu de puține ori oamenii atribuie o carte altui autor sau își amintesc doar cum arăta o carte și, bineînțeles, se simt justificați să creadă ce-și amintesc ei, pentru că nu, fiecare are dreptul să aibă o părere despre educația sa.

Din momentele pe care mi le amintesc mereu zămbind sunt cel cu doamna care voia neapărat o carte anume, dar cu coperta verde (era o primă ediție cu copertă roșie într-o colecție care într-adevăr includea și cărți cu copertă verde) și cel cu domnul mult prea tânăr după părerea mea să fie uimit că se poate umple un raft întreg cu cărți despre religie, ‘dacă Biblia oricum spune tot‘.

Faptul că îmi amintesc de momentele acestea zămbind nu înseamnă că găsesc oportun să râd, ci pur și simplu mă amuză fie felul în care oamenii văd cărțile sau ce amintiri și cunoștințe parțiale au despre scriitori și cărțile lor.

Cum nu am crezut niciodată în noțiunea de cunoștințe generale sau de educație de bază peste norme de igienă și bun simț – până la urmă în viață fiecare trebuie să fie pregătit să facă ceva diferit, care s-ar putea să nu includă în toate cazurile biografii și bibliografii de autor, nu mă face să râd situația în care cineva face o gafă despre o carte sau un autor din aceleași motive din care nu găsesc că este amuzant că nu știu să rezolv o problemă de fizică de clasa a șasea sau să altoiesc o plantă.

Se pare, în schimb, că numărul de lucruri pe care le poți auzi într-o librărie este mult mai mare și mult mai amuzant decât îmi închipui eu. Weird Things Customers Say in Bookshops (apr-12, Constable Books) este o carte care strânge în 100+ pagini scurte dialoguri între clienți și librari pe care aceștia din urmă le aud în munca lor de zi cu zi.

Desigur, premisa cărții, cu care nu sunt în totalitate de acord, este că librarii își doresc clienți avizați, și nu cu cuvântul ‘avizat’ am o problemă, ci cu cel de ‘client’, care după părerea mea este suficient să elimine orice prejudecată – și de prea puțină știință și de erudiție. Totuși, efortul de a colecționa momente ‘ciudate’, după cum scrie și titlul are meritele sale.

Dacă nu mă amuză întrebările cum este cea din titlul postului și nici întrebarea dacă Anne Frank a scris un sequel la jurnalul său, mă amuză întâmplările cu părinți și copii sau cu clienți care se așteaptă să găsească în librării orice (de la încărcătoare de iPod la șurubelnițe) sau care sunt mai interesați de etajere decât de cărți. Și cartea cuprinde suficiente exemple de acest tip, pe lângă cele de ‘gafe’ ale clienților.

Cartea se citește foarte ușor și repede și ca orice colecție, nu contează ordinea în care sunt citite dialogurile și o pauză de lectură nu dăunează experienței. E un cadou perfect și e taman bună pentru avion și pentru o dimineață de weekend, iar situațiile descrise de dialoguri sunt, în marea lor parte, amuzante.

De la clientul care își exprimă dezaprobarea că toată copilăria a fost obișnuit cu cărți cu poze, iar ca adult trebuie să se obișnuiască cu cărți în majoritatea lor neilustrate la clienta care năvălește în librărie și cere ultimul volum al seriei Twilight, care întâmplător nu e în stoc și face o criză de nervi din cauză că a terminat cu sufletul la gură volumul trei și nu mai poate de nerăbdare să-l citească pe următorul, pentru care și-a luat și o zi liberă la serviciu.

De la clienta care speră că într-o zi o să se facă o carte după filmul Coraline la clientul nemulțumit că nu există cărți cu autograful lui Margaret Atwood și roagă librarul să îi imite semnătura pe un exemplar, situațiile din carte vorbesc suficient de elocvent, chiar dacă lejer, despre lucrurile pe care ni le dorim și ni le închipuim atunci când vorbim despre cărți.

Triumph of the City: How Our Greatest Invention Makes Us Richer, Smarter, Greener, Healthier and Happier (ian-12, Penguin Books) este un titlu care m-a atras de când l-am văzut pe raftul virtual al unei librării. Cartea lui Edward Glaeser este scrisă sub forma unui eseu despre ‘cea mai mare invenție’, orașul.

Astăzi mai bine de jumătate din populația globului locuiește în aglomerații urbane; acestea au, desigur, fanii și detractorii lor, dar și numai acest fapt statistic, și migrația către marele oraș care n-a încetat niciodată să fie hip, sunt suficiente să ne facă să ne punem întrebarea: asigură orașele mediul cel mai propice pentru desfășurarea unei vieți împlinite?

Răspunsul lui Edward Glaeser tinde să fie unul pozitiv. Deși nu e orb nici la tradițiile burgheze ale caselor de vară de la țară și nici la numărul ridicat de tineri care fac exodul invers dinspre oraș spre ruralul în care să ducă vieți mai aproape de natură și nevoi naturale, autorul nu încetează să fie obiectiv atunci când vine vorba de numărul de oportunități pe care răul necesar numit oraș îl produce.

Desigur, orașele se laudă cu o rată crescută a criminalității, poluarea este un subiect care nu s-a demodat niciodată și sărăcia urbană nu este un mit. Dar chiar și în condițiile în care mecanismele care fac lucrurile să funcționeze, chiar și în ideea unui consumerism prost înțeles, crede Glaeser, orașele sunt răspunzătoare de ceea ce el numește collective brilliance, pentru a însuma sub termenul acesta orice de la posibilitățile creative și de înaintare tehnologică, familii urbane, sentimente de apartenență de care unii au nevoie ca validare și alții doar ca liniște sufletească și așa mai departe.

Cartea lui Edward Glaeser este foarte faină și abundă în exemple de orașe care și-au scris istoria exact cum și-au propus în articolele lor fondatoare, dar și de experimente coloniale nereușite, reușind, în ambele cazuri să arate că fără exagerare, dacă urbanizarea nu este, așa cum e evident, un instinct natural, este totuși cel mai natural răspuns pe care dinamica socială l-a avut pentru nevoi colective.

Foarte vizuală pe alocuri, de la molime medievale la aglomerații de trafic din metropole contemporane, cu valoare adăugată din surse cu drepturi egale precum statistica și legendele urbane, Triumph of the City este o carte încântătoare. Mi-a plăcut pentru claritatea stilului și pentru bogăția exemplelor, dar și pentru că nu a devenit odă acolo unde nu era cazul.

În plus, dacă ați avut vreodată dubii că locul vostru este la oraș, Glaeser are câteva răspunsuri prin traseele ipotetice ale omenirii într-o lume în care orașele, dominante și intransigente, n-ar fi făcut parte din experiența noastră. Pentru o carte de non-fiction, cartea lui Glaeser este la fel de fascinantă ca oricare dintre romanele mele preferate, așa că m-am bucurat să mă cufund în lectura ei, fie și numai preț de câteva ore.

Charlie Brown e unul din personajele mele preferate nu numai pentru replica din titlu, ci și pentru alte replici faine, de la nimic nu face mai fad untul de arahide decât dragostea neîmpărtășită sau întotdeauna se întunecă peste măsură înainte să se întunece de tot.

Personajul principal din The Peanuts și câinele său, Snoopy, îmi sunt atât de dragi încât, în ciuda reticenței mele față de jocurile pe ecran, am jucat în ultimele luni Snoopy’s Street Fair și abia aștept nivelurile următoare.

Aproape 18.000 de comic strips cu The Peanuts au fost publicate între 1950 și 2000, majoritatea fiind gândite și desenate de părintele seriei, Charles M. Schulz. Astăzi, The Peanuts este considerată cea mai longevivă serie a genului, iar Charles M. Schulz este unul din puținii graficieni ‘cu stea’ pe Hollywood Walk of Fame.

Muzeul care îi poartă numele strânge în continuare dovezi istorice din procesul de creație al seriei. La aniversarea a 60 de ani The Peanuts, s-a lansat albumul The Peanuts Collection: Treasures from the World’s Most Beloved Comic Strip (oct-10, Little Brown and Company), o coffee table book superbă.

The Peanuts Collection este o carte minunată. Nu numai pentru că face o istorie completă a seriei de comics, de la geneza personajelor la felul în care evoluția lor a fost influențată de editori, dar și de întrebările cititorilor, și nu numai pentru că pentru realizarea materialului Nat Gertler a discutat cu persoane diferite (de la copii care și-au populat universul copilăriei din anii 1950 la fiica lui Charles M. Schulz), ci și pentru că este o colecție inedită, plină de ‘tresures’ sub forma unor replici de comic books vintage inserate în carte, sub forma baseball cards, stickerelor și tăieturilor de ziare, dar și sub forma vinietelor și scrisorilor pe care Charles M. Schulz le scria copiilor și sub forma planșelor de schițe ale unora dintre cele mai cunoscute comic strips.

Nu mai puțin de 200 de astfel de artefacte sunt ‘ascunse’ în carte, făcând lectura un treasure hunt, dar și o vizită cât se poate de palpabilă în colecția muzeului Schulz. Mi-a plăcut cartea foarte mult, nu numai pentru imersiunea în copilărie pe care o produce, dar și pentru faptul că lectura ei nu mi-a deformat deloc sentimentul că The Peanuts, a căror lectură completă ar lua o viață, sunt un univers în care nu te-ai putea plictisi niciodată. Mai jos găsiți câteva dintre inserturile din carte.

Anul trecut scriam despre primele două volume din seria de romane The Incorrigible Children de Maryrose Wood (+); iată că a apărut anul acesta și al treilea volum. Maryrose Wood nu a făcut încă public numărul de romane din serie, deși numărul de indicii pe care le-am strâns timp de trei romane despre originea celor trei orfani și despre legătura dintre ei și Lordul Ashton fiind suficient de multe încât să mă aștept ca următorul roman să fie ultimul.

The Incorrigible Children of Ashton Place: The Unseen Guest (apr-12, HarperCollins) este pe departe cel mai animat volum al seriei. Până în prezent, orfanii găzduiți la Ashton Place au stricat o petrecere și au semănat haos prin Londra, iar acum a sosit momentul să se întoarcă în pădure, în timpul unui safari atipic pentru un domeniu britanic: o vânătoare de struți.

La vânătoare participă nu numai copiii: Alexander, Beowulf și Cassiopeia, ci, bineînțeles, și guvernanta lor, Penelope Lumley, care între două sarcini casnice găsește timp să se gândească și la idila începută la Londra cu Simon Harley-Dickinson.

Volumul mai conține o spectaculoasă séance condusă de Madame Ionesco, pe care am cunoscut-o în volumul precedent și o apariție misterioasă care are darul de a aduce lumină asupra intențiilor intrigantului Amiral Faucet, dar nu răspunde la întrebările care persistă: cine sunt copiii incorigibili? Și de ce a fost aleasă Penelope Lumley ca guvernantă pentru ei? Și mai ales, de ce suferă Lordul Ashton? Întrebări care rămân, desigur, pentru volumul următor al acestei serii care a fost comparată într-o recenzie cu întâlnirea dintre The Sound of Music și A Series of Unfortunate Events. Mai jos găsiți trailerul cărții. Lectură plăcută!

Nu știu când mi-a venit prima dată ideea unui tatuaj. Cum tatuajele se află (încă) în categoria de subiecte care mai ridică suspiciuni și celor pe care îi considerai open-minded, doar ca să-ți verifice teoria că open-minded e o chestie circumstanțială, valabilă doar până la următoarea încrâncenare, n-am vorbit despre intenția mea de a-mi face un tatuaj decât unui număr redus de persoane în ultimii … 16 ani.

Am avut timp suficient să mă gândesc dacă personalitatea mea îmi va spune după primul tatuaj că mai am suficientă piele pentru încă niște zeci de tatuaje (sigur nu) și am avut suficient timp să caut și să găsesc ceva ce vreau să am pe piele de acum până când … well, până când nu o să mă mai întrebe nimeni ce-a fost în capul meu pentru că nu o să mai pot să răspund.

Primul tatuaj pe care mi l-am dorit vreodată a fost un pinguin. Care alunecă. Nu știu cum se desenează un pinguin care alunecă, dar sunt la fel de convins cum sunt că nu trebuie să mă auto-tatuez că există persoane care știu să deseneze pinguini care alunecă. În fine.

Visul tatuajului cu pinguin e mai complex (și care a făcut persoanele cărora le-am povestit asta să chicotească) pentru că e vorba nu de un pinguin, ci de doi, în fine, nu ambii pe pielea mea, ci unul pe mâna mea și celălalt pe mâna persoanei cu care o să-mi petrec toată viața, așa, doi pinguini, pe braț, care alunecă amândoi, unul către celălalt.

Când m-am trezit dintr-o reverie suficient de lungă să-mi dau seama că numărul de dimineți în care eu & iubitul meu ne vom trezi cu pinguinii side by side alunecând unul către celălalt se reduce pe zi ce trece, mi-am zis că a sosit momentul să-mi păstrez un braț în acest scop, dar să nu renunț nici la visul meu de tatuaj personal (celălalt, cu pinguinul, este tatuajul meu interpersonal).

Pentru că sunt o persoană practică, m-am gândit că mie îmi place să dorm la margine, în situația în care vorbim de un pat la perete, drept care am păstrat brațul drept pentru tatuajul cu pinguin și sunt gata să-mi brand-uiesc brațul stâng cu un tatuaj. Păstrez deci un braț și pentru tatuajul pe care sper să am ocazia să-l fac împreună cu o persoană care nu are nimic împotriva tatuajelor, are brațul stâng disponibil și mă va iubi pe termen lung.

Când vine vorba de scriitori preferați – Miranda July fiind unul dintre ei – niciodată nu știu cine alege pe cine. Uneori îmi dau seama că procesul prin care aleg o carte de pe vreun raft are în egală măsură legătură cu capacitatea mea de a alege și cu mecanisme cărora nu le acordăm atenție foarte mare și totuși ne guvernează viața de cititori: că e vorba de distribuție, de marketing sau de o oportunitate, când am găsit în urmă cu cinci ani “No One Belongs Here More than You” și apoi “Learning to Love You More“, am crezut că legătura mea cu Miranda July e una în care fără să ne cunoaștem (încă) ne-am ales reciproc.

Așadar, atunci când, după frumosul film din 2011 “The Future” (trailer) pe care l-a scris și regizat și în care a și jucat, mă întrebam cum a decurs scrierea scenariului, am primit și vestea că până la sfârșitul anului 2011, Miranda July avea să publice și o carte nouă, pe care a scris-o în lunga perioadă în care s-a luptat cu scenariul pentru “The Future“, mai degrabă, o carte by-product al procesului de procrastinare a scenariului.

M-a amuzat la început ideea, iar când, după postal madness de Sărbători am ajuns cu cartea în brațe, am avut răspunsul la întrebarea din titlu, cine alege pe cine, chiar pe copertă: “It Chooses You” (nov-11, McSweeney’s).

Încercând să finalizeze scenariul, Miranda July trece printr-o perioadă personală mult prea calmă și diferită de felul în care se încăpățânase să vadă lumea înainte. Nu, lumea nu este guvernată de oameni care ratează comunicarea unul cu celălalt, există și locuri privilegiate în care comunicarea, oricât de reticenți ar fi interlocutorii, este calmă, benignă, cu premise foarte bune pentru viitor.

Este asta ce-și dorește un scriitor care a scris până acum despre incapacitatea oamenilor de a se înfrăți altfel decât pasager și pe criterii aleatorii? Încercând să-și răspundă la întrebare, și evitând să termine un scenariu în care ajunge pe parcurs să nu mai creadă, Miranda July are nevoie de inspirație.

E convinsă că inspirația nu o să vină nici din căminul pe care l-a format recent, nici din lucrurile cu iz de vechi din apartamentul ei de burlăciță, la care mai plătește chiria pentru că nu are la îndemână exemple de căsătorii care durează, nici de la prieteni, nici de la studiourile de film. Și atunci pornește, așa cum îmi place mie de ea, să exploreze lumea. Și nu oricum.

Cu Penny Saver, revista locală de anunțuri de vânzare și cumpărare în mână, sună la numerele celor care vând items și le cere nu să cumpere obiectele, ci să afle povești. De ce se vinde o jachetă de piele XXL la $10? Cine are în casă zeci de sari-uri? Cum au intrat în posesia lor? Care este valoarea lor emoțională?

La final, Miranda July nu mai poate trece prin cartierul său fără să se gândească că la ultimul etaj al unui bloc locuiește un bărbat care își face gender transition sau că într-o casă în care regulile societății sunt acceptate à la carte prind miros sari-uri pe care le aduce soțul doamnei pe care o intervievează și prin vânzarea cărora se strâng bani pentru un sistem de irigații nou într-un sat din India.

Ne obișnuim să vedem spațiile ca fiind opace, construite în spatele unor bariere la a căror siguranță și rezistență lucrăm și noi zi de zi, iar poveștile din spatele lor sunt vibrante, uneori dureroase, alteori pline de speranță, dar în orice caz povești sunt peste tot și mesajul lor ne poate salva de focusul exclusiv pe viața noastră. Sau cel puțin așa s-a întâmplat cu Miranda July în călătoria ei urbană, la capătul căreia a găsit sensul pe care voia să-l surprindă în “The Future“, și a mai scris și o carte.

Au trecut deja șase ani de la ultima carte a lui Amy Tan, “Saving Fish from Drowning” și de când am aflat că în 2012 va apărea următorul ei roman, “The Valley of Amazement“, m-am întrebat cum va fi cartea. Amy Tan a devenit târziu una din scriitoarele mele preferate, dar cărți precum “The Bonesetter’s Daughter“, “The Joy Luck Club” sau “The Kitchen God’s Wife” au avut un impact puternic și totodată sensibil asupra cititorului din mine. Așadar, atunci când am aflat că de dragul experimentului a mai scris o carte, nu am putut să nu mă bucur. “Rules for Virgins” a ieșit la începutul lunii decembrie și este o carte foarte interesantă.

Interesantă nu este numai pentru epocă și pentru poveste, ci și pentru felul în care Amy Tan a relaționat cu noul tip de publishing care i-a fost propus. “Rules for Virgins” (dec-11, Byliner Books) este prima carte a lui Amy Tan scrisă exclusiv pentru publicare electronică.

Scriitoarea a acceptat proiectul cu bucurie și a descoperit că este mai puțin constrânsă de cerințe editoriale, iar o carte de +/-100pagini care se poate bucura de succes în format electronic ar fi privită cu suspiciune în format tipărit, comparativ cu titlurile anterioare pe care le-a publicat și poate și cu dimensiunile din ce în ce mai mari în care apar cărțile tipărite.

Așadar, publicarea electronică a cărții (și la un preț care nu poate fi comentat – eu am plătit pe ea $2.99 la Barnes&Nobles) a fost o șansă oferită unei cărți care altfel ar fi ridicat suficiente probleme de publicare în momentul în care alegerea de a publica un titlu, fie el și semnat de un autor cunoscut, are mai mult de-a face cu loterii de marketing decât cu studii de piață despre ce își doresc cititorii.

Cartea, în sine, este o lectură foarte plăcută și foarte condensată. O slujitoare într-o casă de toleranță din Shanghai, fostă curtezană care a comis greșeala fatală de a se fi lăsat călăuzită de dragoste în loc de a îmbrățișa mercantilismul pe care i-l insufla matroana ei, are în grijă o tănără speranță a scenei mondene a Shanghaiului anilor 1910, pe care trebuie s-o instruiască pentru a nu repeta greșelile pe care ea și alte curtezane le-au făcut în ultimele secole.

Bazându-se pe o tradiție orală și pe barometrul bârfei locale, fosta curtezană încearcă să-i explice tinerei Violet de ce lumea este cum este, înainte chiar s-o cunoască, înainte să învețe poezii care să trezească dorința bărbaților, să le respingă favorurile care ies din tiparul bunei purtări cu o curtezană și înainte de a-și găsi ‘patroni’ care să corespundă canonului curtezanelor.

Povestea nu e deloc întortocheată și vocea narativă a bătrânei servitoare este calmă, cunoscătoare, ansamblul vorbelor ei de duh fiind un fel de compendiu al cunoștințelor pe care o curtezană ar trebui să le aibă, de la instrumente muzicale și ciuperci afrodiziace la poziții sexuale, de la aranjamente și negocieri cu bijutieri la fraternizarea cu celelalte curtezane, de la cunoașterea mediului de afaceri și a vârfurilor de lance ale noilor industrii până la obținerea de beneficii pe termen lung din partea bogătașilor din Shanghai.

Premisa cărții e simplă. În cuvintele bătrânei curtezane, “How you behave next week can set the course of your career“. De acolo, întregul discurs se concentrează pe faptele și pe uzanțele sociale pe care o curtezană ar trebui să le cunoască.

Nu e loc pentru răzvrătire, pentru inițiativă sau creativitate în reguli pe care generații de femei le-au pus la punct de-a lungul câtorva sute de ani, iar responsabilitatea de a se conforma și păstra intact un cod pentru curtezane cade în sarcina fiecărei tinere curtezane.

Vorbe de duh despre reputație, despre patroni, despre iluzii, despre modă, despre aranjarea budoarului și despre codul sinuciderii pentru curtezanele care au comis greșeli umplu cele 100 pagini ale cărții și vorbesc în culori vii și cuvinte voluptuoase cititorului despre o lume care acum un secol reprezenta una din puținele șanse ale femeilor din China de a deveni bogate și cunoscute.