Unii oameni preferă să numească asta credință, nestrămutată sau by proxy, eu prefer, ca și mulți dintre oamenii pe care îi cunosc, să rezerv tag-ul credință pentru chestii care au foarte mică legătură cu realitatea, ca să mai pot să cred și după ce presupunerea mea votivă este zguduită de uite-că-nu-s-a-întâmplat-așa.

De aici și până la unele-lucruri-așa-sunt și la poate-nici-nu-trebuie-să-schimb-asta drumul e mereu cu condiții de ceață și uitare, dar e întotdeauna parcurs cu succes.

Și când ne creăm divinități de dimensiuni miniaturale, poate că ar trebui să le găsim și o casă și o mitologie, chit că e una lungă cât un verset, chit că e vorba de un întreg bestiar. Poate la asta ar trebui să lucrez. Și să-mi ascut credința fascinația față de zeitățile casei și să le atrag de partea mea. Cine știe, patologia asta poate de fapt se cheamă totuși credință.

Dar nu sunt eu ăla care trebuie să scrie despre asta. Singurul sărut pe care l-am avut în altă limbă decât româna l-am mințit: ar fi fost în Franța, iar eu aș fi fost cool. Parea și normal… Franța, french kiss… o expresie cu care toți eram la curent în școala aia generală proaspăt conectată la cartoon network și intoxicata pe furiș cu familia bundy în reluare (ne trimiteau pe toți să ne culcam seara, dar nu poți infrange așa ușor mișcarea de rezistență, chiar daca n-are buletin).

Au trecut ani de-atunci și am ramas încă să mă întreb ce gust ar fi avut Jennifer (parcă) atunci când am ajuns sa o vad în Marsilia. Și tot în anii ăștia am ajuns sa cred că un sărut în limba română are altă intensitate, iar dialogul se poartă mai ușor dacă limbile noastre pronunță aceleași consoane în mod regulat. Momentul dinainte cred că e mai presus de toate în limba română și mi-e greu să-mi imaginez o tăcere stanjenitoare tradusă în spaniolă, engleză sau orice altă arhivă de cuvinte.

Și tot în limba română, te iubesc sună mult mai intenționat decât în engleza tuturor produselor culturale la modă. Te iubesc nu mai e la moda și mă stingherește de fiecare dată când îl aud de la un prieten, mă eliberează mult de fiecare dată când îl spun. Pocnește din mine înainte de un sarut, deși niciodata nu se asorteaza decât cu unul scurt… fără pretenții de durată dar cu ochii inchiși. Românește.

Mi-am propus la un moment dat să reușesc să scriu la comandă, fără să vină din suflet ci numai din cap. E un ideal pur tehnic, dar cred ca multă lume are nevoie de el – Octavian inclus, pentru că prima oara scriu în dăți consecutive la el.

E o letargie posomorâtă prin jur, uneori nihilista. Stau atât de aproape de ea și din când în când mi-e că o iau și eu. Dacă e contagioasa?

– niște lume cu care respir des aerul dintr-o incapere nu mai are chef – cheful meu dispare atunci când se ofteaza prin jur, la fel și atunci când mă apasă un anumit tip de tacere din aer.

– niște lume cu care mă ating din când în când a racit. are urechile înfundate, ne înțelegem greu (nu neapărat cauză-efect). Letargia se ia prin contact, prin eliminare. Nu-s deloc mai bine după ce ne despărțim.

Nu știu alte modalități de transmitere a letargiei. Nici nu sunt sigur că ăsta e termenul medical pentru ‘ciudat’. Dar oricum i-aș spune, mă face să mă simt singur în rezistență. Și tind să mă alăturez procentului de infectați, cu siguranța lui ‘la un moment dat’. Nici nu-i primăvară încă, n-am nicio scuză să scriu ‘astenie’ (care habar n-am ce înseamnă de fapt).

Aici totul e posibil. Pentru noi cei din șleahta Mirandei. Îi aparținem și ei ce-i drept, pentru că s-a chinuit să scrie o carte superbă ca propoziția din titlu să aibă sens. Azi am trecut printr-un val de elicoptere, clinchete de pahare, tobe africane, zgomot de monede târșâite pe fundul sertarului de la casă, clic clac de taste de telefon mobil și tocuri care sparg ultimele grămezi de zăpadă. Eu nu știu dacă numai eu le aud pe toate astea, dar mă bucur că-mi găsesc și eu locul printre ele.

Tot azi am simțit că îmi lipsește din mimica feței :d, că m-am obișnuit să-l folosesc ca emoticon, dar că încă nu știu să-l folosesc ca gest.

Și a mai fost o discuție despre amor, de genul care vezi cărnuri roz chiar dacă închizi ochii, iar pe fundal cineva răsfoia ceva glossy și bătea din tocuri. Am întors capul, n-am identificat tocurile, dar revista era acolo, lăsată pe un fotoliu.

Asta ca să menționez numai ce n-a fost prietenos. Cu restul m-am obișnuit prea bine și prea repede.

Dar mi-au lipsit cuvinte (scriind prima dată ceva în franceză de ceva timp mi-au lipsit opt cuvinte și câteva accente; sunt convins că dacă vorbeam nu-mi lipseau nici cuvintele și nici accentele), mi-a lipsit un lucru cu care m-am obișnuit de-a rândul mai multor ani decât cei care au trecut de când m-am hotărât să mă dezobișnuiesc.

Ceva scris de un prieten fși mi-a mai lipsit vocea cuiva cu care m-am întâlnit total neașteptat acum câteva zile și mi-a creat un sentiment de confort. Dar îmi repet că astea sunt alegerile mele acum, că așa stau lucrurile și că nimeni nu aparține aici mai mult decât mine. E viața mea, totuși.

Azi mă întreb:

Dacă periuţa mea de dinţi mai este la tine în baie. Şi dacă nu mai este, ce ai simţit tot trecând pe lângă ea până când te-ai enervat şi ai aruncat-o. Există şi scenariul pesimist în care nu-ţi aminteşti cui aparţinea.

Cum au fost cele 5 minute despre care mi-ai vorbit, după ce m-ai lăsat în aeroport, în care propriul oraș ți se părea străin și strâmt, și dacă ai avut bucuria aia de turist să te uiți altfel la clădirile din orașul tău.

Dacă ție îți mai răsună în urechi, când te aștepți mai puțin, cuvintele pe care mi le spuneai, de obicei după sex, ‘nu o să te părăsesc niciodată’.

Dacă ai rupt pagina cu dedicație din multele cărți pe care ți le-am dăruit. Dacă ai făcut-o, este pentru că nu le-ai citit.

De ce nu m-ai crezut când ți-am spus că nu o să mai vorbim niciodată.

Cum ai comparat sexul cu următorul (de făcut știu sigur că ai făcut-o), dar mă interesează un calificativ. Când eram împreună aveam nota 9. După, sper că am primit un 10, ca să te frustreze și mai tare.

Dacă mai vorbești cu ea despre mine. Ea mi-a scris un mail, dar cum începea cu ‘am vorbit cu X despre tine și m-am gândit să-ți scriu’, nu l-am mai citit și i-am adăugat adresa la spam.

Dacă aceiași prieteni care te felictau pentru relația noastră și erau prietenoși au coloană vertebrală. Cei care încă mă mai salută fac referință la momentul noi ca fiind o epocă de aur acum apusă, care te lasă ponosit și trist pe niște străzi pe care n-aș merge niciodată altfel decât cu taxiul.

Evident acești tu sunt mulți. Pentru mine sunt totuși numai unul, și este un tu de care mă leagă curiozități pe care aș dori să mi le rezolv singur.

Nu m-am bucurat când a început, dar nici nu m-am bucurat când s-a terminat. Nu am fost la ştrand, dar am fost la masaj. Nu am fost la bunici, dar am vizitat-o pe bunica altcuiva. Nu am fost la ţară, dar am fost în alte ţări. De prea multe ori. Nu am dormit până târziu, dar m-am culcat foarte târziu. Nu am luat micul dejun la prânz, dar am spart de câteva ori frigiderul la miezul nopţii.

Nu am fost la nicio petrecere câmpenească, dar am fost la Fiesta Mayor. Nu am învăţat, dar am fost la două examene. Nu am făcut munci agricole, doar administrative, dar am plantat şi un copac. Nu am avut lecturi de vacanţă, dar am citit nişte cărţi, catalagul Ikea şi Comic Tattoo Book. Nu m-am uitat toată ziua la tv, dar am văzut pe iPod un serial complet (e prea mult). Nu am petrecut mult timp cu prietenii, pentru că şi ei erau în vacanţele lor. Nu am făcut prieteni noi, pentru că şi oamenii noi pe care i-am întâlnit fuseseră de fapt cu mine toată viaţa.

Nu am vizitat locuri noi, ci doar aceleaşi locuri de care m-am îndrăgostit şi în care m-am îndrăgostit. Nu am depins de banii părinţilor, ci părinţii (sau ce-a mai rămas din ei) au depins de banii mei. Nu mi-am cumpărat uniformă şi rechizite, dar mi-am cumpărat American Apparel şi Calvin Klein. Şi Kuxumuxu. Nu am vizitat muzee, dar am locuit deasupra Muzeului Erotic. Nu am ţinut un jurnal, dar pe 1 iunie mi-am făcut cadou blogul ăsta. Nu m-am bătut cu nimeni, dar era s-o încasez în două ocazii.

Parcă acum 20 de ani era totul mai simplu.

Soluția noastră de deblocare nu necesită nicio aplicație riscantă sau cabluri incomode. Metoda noastră are nevoie doar de IMEI-ul telefonului dvs. pentru a debloca dispozitivul dvs. Pentru a începe procesul, va trebui să aflati
codul IMEI. Puteți face acest lucru doar apăsând pe *#06#. Dacă nu funcționează, nu vă faceți griji! Există și alte metode.

Instrumentul Carrier Freedom generează codul de deblocare direct din baza de date a telefonului dvs. Nu trebuie să vă faceți griji, deoarece soluția noastră este permanentă. Și este 100% garantat să funcționeze!

După ce deblocați smartphone-ul cu instrumentul Carrier Unlock Code, puteți continua să vă bucurați de toate caracteristicile sale și toate aplicațiile sale vor funcționa la fel de bine ca înainte de a fi deblocat. Actualizarea telefonului și a tuturor aplicațiilor dvs. nu va constitui nicio problemă. Suna bine?

Acum știți că vă puteți debloca gratuit si în siguranță telefonul.

Cam asta e întrebarea. Nu de alta, dar azi trăiesc cu teama că în ecologia delicată a convalescenţei după o relaţie, peste 50% din disconfort este cauzat de culpabilitatea noastră că sentimentele au murit, nu numai de absenţa destinatarului [oricărui (alt) tip de sentiment]. Şi totuşi unde se duc. Atâta vreme cât nici capabili de te iubesc/te urăsc nu mai suntem.

Că nu mă uit la tv. Că faptul că apar la tv mă sperie, nu mă încântă. Că la alţii s-ar chema trac, la mine se cheama fobie. Că probabil vocea mea o să tremure cum n-au mai văzut ei niciodată.Că motivul pentru care nu mă uit la tv este acelaşi pentru care nu mă uit la cadavre.

‘Nu vă supăraţi, la ce oră deschideţi piscina?’ La 8.’ ‘Pot să ajung la 10 în emisiune de la dvs.?’ ‘Hmmm da.’ ‘Da sau hmmm da?’ ‘Da.’ ‘Ştiţi, vreau să înot înainte de emisiune. Mă relaxează. Ştiu că aţi mai auzit chestia asta, dar nu de la mine.’

Mască. Ceas deşteptător. Gheaţă. Aparat de ras, pensetă, cremă, cremă, cremă (diferite, dar se cheamă: cremă). Nu cred în 15 minute de glorie. Cred în schimb că m-am născut să zâmbesc când spun, Jonathan Safran Foer. Sau că whoa! toţi exii vor fi în faţa ecranului în momentul respectiv (da, am dreptul să mă gândesc la asta) şi că se vor simţi puţin nimeni pentru că eu o să vorbesc despre ce îmi place şi ei vor face doar chestii circumstanţiale. Despre visul meu de când eram mic şi despre cum am ştiut să îl urmez.

Probabil va fi un fiasco. Probabil vocea mea o să fie a altcuiva, probabil nimeni nu o să îşi amintească că acum cinci ani exact şi fix un om era doborât de o rangă de fier şi că era tatăl meu. Şi că îşi dorea asta, adică, să apar la tv. Am uitat, dar mi-am amintit azi.

Balcon, fotoliu (portocaliu), laptop (grrr nu există modelul ăsta pe portocaliu), eu, Bacardi Breezer, pătura mea venită din India, lumânări, Gotye, Chupachups, Nurofen, fişe cu exerciţii de catalană, ‘Cançoner català tradicional a l’escola´. În fundal, o maşină de spălat cu converşi.

În cameră sunt răsturnate pe jos cartonaşele din cursul meu Pilates şi scrisorile pe care le-am scos din cutia lor, le-am recitit stând turceşte pe jos, şi telefonul pe care l-am spart de perete (nu cred că a fost chiar furie, eram lucid, l-am ales pe cel care e model mai vechi şi care oricum se închidea singur şi după ce abia l-am scos de la încărcat). Mulţumit de calmul pe care mi l-am produs, învăţ copilăria altora şi fac o listă cu citate celebre din Barrufets. Şi mă gândesc la cum se vedea răsăritul soarelui prin jaluzelele tale.