Aseară discutam cu un prieten despre superputeri. Da! Joaca de-a mine implica într-o oarecare măsură și genul ăsta de discuție total nefilozofică. Am decis de comun acord cu acest prieten că el o să aibă superputerea de a fi un soț perfect (ceea ce soția lui îmi confirmă de fiecare dată când ne vedem).

Eu o să superpot să deschid orice ușă: fie, nu a unei bănci sau la administrația financiară, dar o să îmi întind cortul și aprind lanterna și o să citesc toată noaptea în Fnac (într-o zi tot o să o fac), o să o învelesc pe Tori când i-e frig și o să mă joc cu pisicile de la adăpostul de animale.

Cred că fac asta doar din cauză că-mi lipsește copilăria în fața televizorului cu supereroi cu superputeri, dar tu ce superputere ai vrea să ai?

Se întâmplă în felul următor. Fără ştirea ta o mie de tăieturi mici îţi lacerează corpul şi se vindecă greu. Sub transpiraţia dulce a încercărilor de vindecare, rănile ustură şi fac scenariul unor mari poveri pe care să le cari după tine şi să le numeşti bagaj emoţional improbabil. Ai încercat, îţi spui, ai încercat şi eşuat lamentabil

Încă o dată, adaugi amar şi refuzi să te trezeşti la realitatea cea mai reală: fiecare eşec emoţional te îndepărtează de vârsta la care ai mai fi putut să începi să iubeşti pe cineva timp de cincizeci de ani.

Sexul se trezeşte totuşi la douăzeci şi patru de ore de când ai părăsit patul la fel de bine ca şi la doi ani. Când te ridici din pat refuzi să scrii ficţiunea dorinţei pentru că şi asta doare. Doare să fii într-un spaţiu complet penetrabil, dar gol.

Nu mai ai răbdare cu rănile. Le zgândăreşti cu necunoscuţi abrazivi care nu îţi rafinează nici arta de a face dragoste şi nici filozofia de viaţă. Pe marginea patului ai foarte puţine lucruri de recunoscut către tine. Şi prea puţin feedback de oferit.

Cele o mie de tăieturi minuscule se multiplică flagelator, este o poveste de multipli de o mie. Şi harta lor nu mai spune nimic despre tine. Poate atunci e bine să te opreşti. Au.

Î: Ce-ai păţit? Te-ai lovit?
R: Da, dar a trecut foarte mult timp de atunci.

Mama? Da. Cum se citește cuvântul ăsta? Să vedem. Atribut. A-tri-but. Dar ce carte e asta? Am găsit-o. Of. Mama, ce înseamnă atribut? Nu știu dacă asta e o carte pentru tine. Dar înseamnă ceva, nu? Dacă scrie aici? Atribut este blond, deștept, tânăr. Orice ești este un atribut. Și dacă sunt brunet este tot a-tri-but? Da. Bine atunci, eu citesc.

Caută exact acel atribut mental care te face să te simți viu în cea mai mare măsură și cel mai profund fel, căci odată cu asta va veni și vocea care îți spune, acesta sunt eu cu adevărat, și când ai găsit starea asta de spirit, urmeaz-o.

Cu colțul ochiului o urmăresc pe mama. Mama și șalul ei alb (cel mai alb șal pe care l-am văzut vreodată), nu îl poartă decât rar. Când îl poartă, nu îmi dau încă seama de ce, mi-e și mie cald. Și simt că e un fel de sărbătoare. Am opt ani și citesc o carte de oameni mari, poate așa o să cresc și eu mai repede.

***

Ieri seară căutam o scrisoare. Știam că am văzut-o într-o carte, voiam să o recitesc. Scrisoarea, nu cartea. Seara s-a terminat citind William James: cartea pe lângă care am trecut ani de-a rândul și nu mi-am dat seama că am citit-o, din scoarță în scoarță când aveam opt ani.

Evident, îmi spun acum, nu am înțeles nimic din lecția de autenticitate, dar probabil mi-am îmbunătățit dicția și mi-am îmbogățit relativ vocabularul. Și nu, nu m-am făcut mai mare, drept pentru care, din câte îmi amintesc, e singura carte de oameni mari cu care să fi cochetat la opt ani.

Dar mi-am amintit de șalul mamei mele. Și de cât de rar l-am văzut în ultimii ani. Și era tot alb, și tot cald, și tot sărbătoare, departe de calendarele oricărei religii. Dar era bine. Și m-am gândit că într-o zi o să găsesc șalul și mama nu o să mai fie: cred că vreau atunci să-l pun pe mine. Un șal alb care-ți dă mai multă autenticitate purtându-l decât ignorându-l.

Niște lucruri pe care nu știu unde să le pun și care s-au întâmplat în ultima vreme și am fost prea ocupat să le dedic timp, să nu mai pun la socoteală să le pun pe blog!

M-am îndrăgostit de melodia asta. Iremediabil.

În altă ordine de idei, nu mai sunt single. Ceea ce înseamnă că am cui să îi dau parola să vă anunțe dacă mi se întâmplă ceva și intrați la idei că nu am mai postat nimic de ceva timp.

Azi m-am întâlnit cu Robert să lucrăm la ceva și din taxi am văzut primul curcubeu în ultimii doi sau trei ani.

Săptămâna trecută mi-a venit de la amazon.com cartea Navei tradusă în engleză. Aflasem că s-a lansat în octombrie traducerea, dar tot nu îmi vine să cred că timp de șase-șapte ani n-a tradus-o nimeni.

Seară de seară nu reușesc să trec de pagina 41 din ‘De Vliegeraar‘ a lui Khaled Hosseini și încep să mă întreb dacă e limba sau cartea. Am încercat să citesc și în timpul zilei și totuși e o carte pe care tot în olandeză decât în orice altă limbă aș citi-o, dar nu sunt încă în stare să spun de ce.

Am slăbit un număr de kilograme pe care lumea începe deja să îl observe. Mai puțin Andrei, care are alte standarde. Dar nu pot să mă supăr pe el, că azi e ziua lui.

Am uitat ‘The Private Lives of Pippa Lee‘ într-o cafenea: dacă o găsiți, vă rog să îmi spuneți. Nu știu ce cafenea, dar știu că în carte aveam un ambalaj de Chupachups.

Cum a fost la Bruxelles am scris aici, tot aici o să scriu cum va fi la Madrid.

În ultimele zile am umblat mai mult în tricou, ceea ce-mi destabilizează ideea de sezon, dar nu mă plâng. Asta nu înseamnă altceva decât că vacanța e mai aproape decât permite calendarul.

Și am făcut un patchwork din tot blogul; pentru mine e un gest semnificativ.

Nu în ultimul rând, am renunțat la intențiile de a mă de-Paco Rabanne-iza, doar am schimbat gama.

În ultima vreme toate postările mele au avut iz de bilanț și de comemorare, și pentru că mă simt chiar confortabil în planul ăsta în care trebuie să trăiesc mai puțin în prezent decât în trecut și viitor (n-a spus nimeni că tulburările psihice n-au doza lor de confort), n-am de gând să schimb macazul.

Zilele astea mă întreb când am avut timp să mă gândesc măcar la faptul că am avut 30 de ani. Acum 25 de ani părea o vârstă superbă, la fel și acum 20 de ani. Acum 15 ani mi se părea mizerabilă, iar acum 10 înspăimântătoare.

Când în sfârșit mi s-a întâmplat, mi-am tratat fobia de 30 de ani cu amnezie și a funcționat. dar, ca să citez dintr-un serial drag mie, n-am început încă terapia pentru 50 de ani așa că fără fast-forwarduri. Buuuuuuun.

Ca să nu devin prea morbid, nu o să fiu exhaustiv cu sentimentul care se profilează, și cu confirmarea de la un prieten că face parte dintr-un etos homosexual adult și urban, da, sentimentul ăla, de o să îmbătrânesc și o să fiu singur și cvasi-homeless (pentru că probabil nu o să pot să îmi mențin traiul și o să îmi pierd casa și dinții dacă nu are nimeni grija de mine).

Deocamdată asta e la stadiul de fobie, dar nu văd niciun motiv pentru care peste încă 30 de ani (care deja mi se par mai mulți decât primii 30 de ani) să nu alerg pe străzi doar în Calvin Klein-i ponosiți și să împart floarea soarelui la trecători.

u e un scenariu care să mă sperie din cauză că e pesimist, ci doar pentru că nu văd foarte multe floarea soarelui peste 30 de ani.

La 30 de ani am învățat:

– să beau un litru de lapte pe zi pentru că mi-e frică de fracturi și căderi de calciu

– să călătoresc singur

– să fac abdomene chiar dacă mi-e silă de genul ăsta de activități

– să caut mai puține răspunsuri, dar nu și să pun mai puține întrebări

– să dorm singur și cu lumina stinsă

– să mă joc de-a mine

În rest, lucrurile sunt identice cu ce am trăit până acum. Poate un pic mai optimiste, sau, poate, vă păcălesc mai bine, pentru că zâmbesc tot timpul.

Pentru că asta e cea mai bună traducere pe care am găsit-o (eu) pentru asta. Şi ceva îmi spune că nu va fi prea târziu. Că zilele petrecute singuri vor părea chiar puţine şi că sub magmatica singurătăţii, pe care o revitalizăm cu încă o pagină întoarsă, mereu din altă carte, şi cu haine prea scumpe plătite.

Overtime, emitem semnale luminoase (de afară pare un haos, dar ce ordine e de fapt în interior: fascicole puternice, care se ramifică într-un mod primordial, arborii pe care îi cunoaştem de veacuri doar le-au luat forma). Nu ştiu cine le poate citi, dar nu pot să cred că sunt unic în nimic.

Uite, la mine în privire, sunt sarea apei mării, soarele de Barcelona, şi ultimele cinci secunde din fiecare melodie a lui Kate Bush. Şi asta nu e lucru puţin, dar mă îndoiesc că ştie cineva asta.

***

Astă seară, în pat, păreai atât de fragil. Şi nu erai genul meu de fragilitate. Era cea mai mare distanţă care putea să ne despartă şi totuşi să ne ţină între patru pereţi.

M-am îmbrăcat cu aceeaşi simetrie cu care mă dezbrăcasei cu cinci minute înainte şi m-am asigurat că în privirea ta e neîncredere şi nedumerire: am refuzat să citesc luminile care nu se organizau aşa cum mă aşteptam şi am plecat. Pentru că era târziu şi curând cineva o să ne găsească.

Shut your eyes, there are no lies
In this world we call sleep
Let’s desert this day of hurt
Tomorrow we’ll be free

Asta a spus-o Paul Johnson, şi eu îl cred, pentru că istoriile lui despre creştini, intelectuali şi evrei sunt mai bune decât cele ale fraţilor Grimm. Si într-o zi care nu încă nu există, cu o temperatură incertă, cu un ceas care stă (genul ăla de zi, în care te uiţi pe geam şi poţi să spui că este orice oră) şi cu prea multă ceaţă.

Eu m-aş băga în pat şi aş reciti, cred, ‘Intellectuals‘, pentru că deşi nu mă fascinează subiectul, mă fascinează oamenii care-ţi organizează realitatea într-un mod convenabil şi îţi oferă suficient sprijin anecdotic să uiţi.

Până la urmă, cât de greu este să le dai lucrurilor un nume, cu conştiinţa că etimologia trebuie să fie coerentă, şi totuşi să speri că măcar o mână de oameni le vor lua pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce înseamnă, şi vor trăi previzibil de fericiţi.

Dacă nu are sens să spui că are sens, atunci şi reciproca e valabilă. La pragul dintre coerenţă şi delir, ne întâmpină prea multe lucruri, pe care ne-am înrăit să le facem ‘ale noastre’ şi să ne înfăşurăm în steagul lor ca să ne ascundem lipsa de sens.

Devine evident de permeabil totul când încercăm să numim asta poziţie personală. Devine hilar când ne complacem în credinţa deja populară că suntem relevanţi pentru ceilalţi şi prin opţiuni şi poziţii. Să zâmbim că suntem un sat global populat de pitici lideri de opinie.

Şi, ceea ce este poate cel mai supărător, deşi suntem gata să recunoaştem oricând că opţiunile respective sunt bifate dintr-o serie (aleatorie, dar făcută coerentă, limitată, dar nu limitativă). Doare să treci peste cele cinci minute în care poziţia ta polarizează discuţii argumentate de fiecare după propriile criterii şi fobii.

Iar apoi ne-am obişnuit să trăim în cicluri de n ani în care să găsim motivul pentru care alegerile noastre au fost orice altceva decât greşite (în cel mai bun caz am fost induşi în eroare şi trădaţi), iar cu fiecare nou moment în care trebuie să ne exprimăm o poziţie să ne afundăm şi mai mult în nonsens şi să ne îndepărtăm de ceea ce am vrut să reprezentăm.

Se întâmplă aşa: ştiu că urmează să ne sărutăm şi mi-e poftă de buzele tale (de fapt cred că sunt gata să facem orice doar să ne sărutăm, probabil pentru că este primul sărut). Şi nu reuşesc.

Buzele tale, după care tânjesc (e visul meu şi măcar acolo pot să fiu cum-se-traduce-cringing) se îndepărtează fără ca măcar tu să întorci capul şi pur şi simplu nu se suprapun cu ale mele. În scena imediat următoare ştiu că am făcut dragoste şi că totuşi nu ne-am sărutat.

Încerci şi îmi explici că poate reuşesc să trec peste faptul că buzele tale sunt nesărutabile şi mă întrebi dacă vreau cafea. Mă întorc leneş pe partea cealaltă şi cu toate că nu mai eşti în cameră, simt un sărut pe ceafă şi ştiu că sunt buzele tale, dar până mă întorc, în faţa ochilor nu este decât perdeaua în bătaia vântului şi probabil pentru că am tresărit, mă întrebi din pragul uşii dacă s-a întâmplat ceva.

A fost o vreme în care, ca toţi copiii bolnăvicioşi, am fost somat să petrec prea mult timp în aer liber. De la parcul x cu aer static şi care mi se părea că este orice altceva decât aer liber la valea y în care îmi vâjâia capul de ceea ce recunoşteam că ar corespunde sintagmei ‘măreţia naturii’ pe care o cunoşteam doar din lecturi, şi care mi se părea orice altceva, numai măreţie nu.

E aceeaşi perioadă în care puţinele referinţe la sex erau de obicei aduse în prim plan ca să mi se definească noţiunea de in/acceptabil şi în termeni meniţi să-mi provoace silă (este ciudat, retrospectiv, că ar fi încercat cineva vreodată să mă convingă că atunci când tragi linie, a făcut un act murdar ca să mă nasc eu).

Ieri dimineaţă am ieşit din casă şi m-a speriat cerul care mi se părea prea aproape de culmile blocurilor şi zgârienorii din Piaţa Victoriei păreau nişte biscuiţi înmuiaţi de într-o spumă de lapte care deşi răsturnată, refuză să se reverse. Şi aerul era împuţit.

În sinea mea, sper ca fiecare dimineaţă să fie una în care merg pe Magheru şi simt – iarăşi – exact în aceeaşi secundă în care coboară din zbor sincron pescăruşii – mirosul de aer salin de la mare şi că pentru câteva clipe am senzaţia că bulevardul coboară la orizont pe plajă şi că, asta este! sunt la mare.

Nu a mai fost de mult cazul. În fiecare dimineaţă încerc să găsesc o definiţie pentru aerul de Bucureşti; ieri dimineaţă a fost abur de fier de călcat filtrat prin perdele îmbâcsite de administraţie publică, iar azi a mirosit a bucătărie bătrânească în care se intră doar când vecinul aduce pâinea şi laptele.

Şi mi-am amintit că şi sexul era murdar, şi că, deşi nu mi-am permis niciodată să mă gândesc la asta vreodată, nu am avut niciodată impresia că ar fi aşa. Nici măcar nu mi-am pus întrebarea. Mă întreb unde s-au dus toate didascaliile mai mult sau mai puţin părinteşti. Prefer să cred că le-am împins sub pat de prima dată şi că nu mi-am mai pus niciodată de atunci problema. Mă întreb câţi pot.

Acum 13 ani când aveam 18 ani nu știam că la 31 ani o să fac asta. La 18 ani era social acceptabil sa suferi din dragoste. Mai ales dacă era prima dragoste. Și dacă împlinești 18 ani în brațele cuiva, probabil că îți dorești să împlinești și vârstele următoare în aceleași brațe. Și dacă nu se întâmplă asta, înveți prea ușor să trăiești cu un animal fricos în piept, care poate să fugă să se ascundă și de bine și de rău.

În noaptea în care am împlinit 18 ani eram în brațele lui. Dimineața m-am trezit singur. Cu un bilet, nu de avion, pentru că biletul de avion din poveste ducea la Bruxelles și era pentru o singură persoană. Pentru o vreme am încercat să merg la școală și la job și să mențin apartamentul în ordine, pentru că poate într-o zi se întoarce.

Când nici perspectiva asta nu a mai funcționat motivațional, am căutat alte brațe care mi s-au părut întotdeauna străine și mult prea largi sau mult prea strâmte. După câțiva ani, am reușit să încap în brațe fără prea multe eforturi, dar primele brațe sunt cele care le visez cel mai des.

Mult timp m-am întrebat ce s-a întâmplat cu el. O vreme el a fost pentru mine un fel de Jimmy și m-am simțit absolut ok în ziua în care m-a adăugat la lista de prieteni din Facebook. Doar că trecuseră 10 ani și cu greu îmi aminteam ce gust au buzele lui, ce măsură de tricou purta sau cât zahăr trebuia să îi pun în cafea. Și oricum, am aflat că măsura de la tricou a crescut de la S la L și că nu mai bea cafea.

Și că în dulap are cadourile pentru ziua mea de naștere de la 19, 20 și 21 ani. Așa că anul acesta de ziua mea mă duc să împlinesc 31 ani cu el. Pentru o zi o să încerc să uit cele 12 zile de naștere pe care nu le-am petrecut împreună. Din statusurile de pe Facebook înțeleg că o să stau cu el, o fetiță de nouă ani și patru pisici. Și nu știu de ce, dar chiar nu mi-aș petrece ziua de naștere altfel.