Când am aflat prima dată despre această carte, nu mică mi-a fost mirarea: o carte despre vocea lui Antony Hegarty? Și apoi: în franceză? Prietenii de la Le Mot et le Reste (+) scot cărți foarte drăguțe, doar aruncați un ochi; dar nu mă așteptam să găsesc cartea asta. De fapt o să fiu sincer: ea m-a găsit pe mine.

Jérôme Solal s-a apucat să scrie despre sentimentele diverse pe care i le trezea vocea lui Antony Hegarty în 2005. De atunci și până în apr-11, la publicarea cărții “La Voix d’Antony” au trecut șase ani, iar tot acest timp, domnul Solal a fost cât se poate de discursiv și deschis cu trăirile intime pe care le are animat de muzica Antony and the Johnsons și mai mult decât atât, s-a documentat cu orice material la dispoziția sa pentru a încerca să redacteze o istorie emoțională și emoționantă a parcursului creativ al formației și al star-ului său, vocea lui Hegarty.

Desigur o lectură care nu poate interesa decât pe cei pasionați de muzică (biografiile muzicale nu sunt, cred, în topul de lectură al niciunui editor) și de istoria in-the-making a celor care și-au adus aportul creativ la colosul Antony and the Johnsons, cartea depășește granițele aride ale biografiei și devine rând cu rând o odă fantastic de bine calibrată adusă calităților vocale ale lui Antony Hegarty.

Dacă nu pentru pertinența documentării, atunci sigur pentru poezia perpetuă a cărții, și tot merită răsfoită. E o carte care invită la reverie și care confirmă sentimente pe care puțină lume a avut dibăcia sau aplicația să le pună în cuvinte, și invită la noi și noi audiții.

Seria de eseuri cuprinsă în ”La Voix d’Antony” este însoțită de o discografie amplă (cca.100 pagini!) a formației; luând fiecare versiune, fiecare single, fiecare lost tape sau colaborare și arhivându-le frumos, din 1994 în 2010, făcând istoria poate pentru prima oară scrisă a alaiului în fruntea căruia se află Marsha P. Johnson, și în care apar pasager Björk, Laurie Anderson, Franco Battiato, Marianne Faithfull, Hercules and the Love Affair, Cocorosie sau Lou Reed.

Mi-a plăcut foarte tare “La Voix d’Antony” și mi-aș dori, dintr-o multitudine de motive, să recitesc peste ani, o versiune ‘adusă la zi’.

Azi sau mâine. Va dispărea numărul de telefon al mamei mele din last calls și nu va mai apărea niciodată. Am încercat să găsesc setarea cu care modifici numărul de contacte afișate în secțiunea aceasta fără niciun rezultat. E doar încă unul din lucrurile inevitabile care pur și simplu te înnebunesc când se întâmplă, dar care probabil nu înseamnă nimic. E doar o urmă, că aș putea tresări și avea din nou cinci ani pentru că mă sună mama.

Altcineva a spus asta, că numărul de urme pe care cineva le lasă în urma sa, fizice și tangibile, nu o să fie niciodată suficient de mare. Nu cred că aș fi fost resemnat dacă acum mă uitam la un documentar cu mama, sau mă plimbam într-un muzeu, aceeași neputință și același dor m-ar fi cuprins clipă de clipă.

Iar urme există, și le voi descoperi zi de zi. Ieri de pildă am citit din caietul de rețete al mamei, scris de mână cu o caligrafie pe care am admirat-o întotdeauna și pe care am vrut în egală măsură să o imit și de care să mă îndepărtez. Și tot ieri am găsit o marionetă pe care a făcut-o când aveam una din multele boli ale copilăriei și care mă fascinează până și azi. Intactă, fără nicio cusătură desfăcută, la fel de vie cum mi-o aminteam. Lucruri se găsesc în fiecare zi. Oameni nu.

Știu că de fiecare dată când o să deschid ușa apartamentului o să le văd pe multele mele mame trecând prin fața ochilor. E inevitabil. Pe mama care m-a învățat să scriu, pe mama care m-a învățat să iubesc ce iubesc azi, pe mama care a plâns când am încercat să fiu bărbat și nu am plâns eu spunându-i “m-a părăsit“, pe mama care știa să scurteze zilele de iarnă în care rămâneam înzăpeziți în casă și pe mama care nu se culca până nu-mi corecta caligrafia.

Pe mama care m-a învățat să fac cele mai bune deserturi și cu care nu a trebuit niciodată să discut politică. Și celelalte de mii de mame pe care am avut bucuria și onoarea să le cunosc. Stația lor în câmpul meu vizual este la fel de inevitabilă.

Sunt multe lucruri pe care cineva le poate spune atunci când cineva drag pleacă. Și multe lucruri care rămân nespuse, așa, din viețile noastre și ale mamelor noastre care nu ajung în cărțile de istorie. Aș vrea să le pun pe toate pe hârtie de frică să nu le uit într-o bună zi. Inevitabil ar fi, în cazul acesta, să nu uit.

Altcineva a spus asta, mamă, mai stau puțin la joacă și apoi vin și eu sus.

“The Marriage Plot” a lui Jeffrey Eugenides este desigur o carte pe care o așteptam demult. Oricine s-a îndrăgostit de Eugenides poate să tragă concluzia că nouă ani (sau câți ani au trecut de când s-au întâlnit de pildă cu “Middlesex“) e un pic cam mult. Chiar dacă așteptam mult cartea asta, așteptările mele nu erau mari. Din ce am citit, “The Marriage Plot” nu avea să fie nici “The Virgin Suicides” și nici “Middlesex“. Chiar și așa, a fost o carte care mi-a plăcut. Imens.

“The Marriage Plot” (oct-11, Fourth Estate) nu este genul de carte de care te îndrăgostești cu ușurință; poate și pentru faptul că se apropie încet-încet, dar sigur, de cititor. Intriga căsătoriei din titlu și roman e cea a vieții care nu a învățat suficient din literatură să fie la fel de docilă și la fel de prietenoasă la deznodământ.

În anii 1980 ai unor rivalități de colegiu american, Madeleine Hanna se arată mirată într-un sens livresc de maxima referitoare la fericirea maritală a lui Trollope (“There is no happiness in love, except at the end of an English novel“) și studiază victorienii (care, după părerea ei sunt atât de puțin victorieni) în timp ce viața îi arată că atât fericirea cât și finalul sunt două noțiuni strict personale.

Într-un triunghi amoros palpitant și cât se poate de romantic cu Leonard Bankhead și Mitchell Grammaticus, Madeleine face alegeri, ia hotărâri, ajunge în situații mai mari decât poți duce atunci când abia ai ieșit de pe băncile colegiului.

Polarizând instinctele și intelectul ei, Leonard și Mitchell îi arată fiecare câte o oportunitate, dar distanța dintre ce ar putea fi și ce este cu adevărat viața ei (și a lor) ia dimensiuni când liliputane, când monstruoase, oricum, nu pică nicicum bine în planul fericirii maritale. Despre intriga căsătoriei și despre deznodământ nu voi spune nimic, pentru că e un deliciu rezervat numai cititorilor cărții.

Eugenides își face bine treaba și creează momente și cinematografii încântătoare. Tablourile memorabile ale romanului nu sunt puține, dar sunt dozate cu tactul unui amant priceput și întotdeauna într-o exprimare exemplară.

Poate că aceste motive nu ar fi suficiente să-ți placă o carte, dar mai adaug în talerul care-l ține pe Eugenides în balanță și atitudinea foarte umană care îl animă în actul narativ, una pură și nealterată de jocuri de putere, conștiințe superioare sau tradiții narative.

Și bineînțeles, arsenalul documentării lui Jeffrey Eugenides, de la sartorialul anilor 1980, la slang-ul pe care azi nu-l mai folosește deja nimeni, la spațiul aspirațiilor culturale ale ‘copiilor’ deceniului, de la Led Zeppelin la Maica Tereza trecând pe la Luce Irigaray. Totul stăpânit perfect în 400+ pagini care te scot din cadrul tău cunoscut și îți arată partea nevăzută a relațiilor pe care altfel le-ai considera banale.f

“Mygale” (titlul franțuzesc al cărții “Tarantula/The Skin I Live In“) a apărut în 1995, într-o colecție de polars, cu un oarecare succes pentru iubitorii genului polițist. Thierry Jonquet, autorul scurtei cărți de 120+ pagini a murit în 2009, înainte ca planurile lui Almodóvar de a prelucra “Mygale” pentru ecran să se fi concretizat și să redea astfel interesul stins în ultimii 15 ani față de cartea lui Jonquet.

Anul acesta, L’Express făcea o listă de patru motive pentru care n-ar trebui să citim cartea lui Jonquet (+) într-un act de jurnalism cel puțin îndoielnic. Bucuros că am ocazia să citesc cartea înainte de a vedea filmul lui Almodóvar, “La Piel que habito” săptămâna viitoare, m-am apucat să citesc cartea lui Jonquet, în ciuda caveat-urilor puerile ale celor de la L’Express.

Și nu pot să spun că am greșit citind-o, cel puțin nu din perspectiva tradiției mele de a citi cărți înainte de a vedea filme și desigur nu din cauza calității scrierii lui Jonquet. Nu sunt convins că “Tarantula/The Skin I Live In” (Serpent’s Tail, iul-11) îmi va periclita ‘lectura’ filmului, doar m-a făcut încă și mai curios de felul în care Almodóvar a ales deja să redea povestea foarte întortocheată și deformată de o exprimare foarte laconică de Jonquet.

După lectură, desigur, concluzia pe care o trag, este că e un roman foarte greu de dramatizat pentru ecran, și că deși subiectul se înscrie într-o linie clară care să aibă de-a face cu Almodóvar, sunt curios cum se poartă cu textul altcuiva.

Am citit scenariile filmelor sale de la “Todo sobre mi madre” încoace și m-am ciocnit deseori de vanitatea simpatică cu care Almodóvar alege mărcile vocale ale personajelor sale și le face almodovariene; astfel, pe lângă curiozitatea mea față de cât de literal sau original a reușit să fie cu povestea chirurgului Richard Lafargue și a soției sale Eve și pe lângă curiozitatea deja naturala față de orice face Almodóvar, vreau să văd cum dă viață personajelor deja dotate cu cuvinte și expresii faciale destul de clare pentru mine după lectura cărții.

Carte care, desigur, poate fi citită și fără experiența filmului, până la urmă a existat deja 15 ani fără el; iar lectura unui roman polițist în care pânza de păianjen a furiei, nebuniei și răzbunării țesute de personaje pendulează între psihiatrie și chirurgie nu e chiar pentru toată lumea plăcută, dar interesantă nu are cum să nu fie.

De fiecare dată când Jeanette Winterson lansează o carte, fac de două ori febră. Prima dată atunci când aud vestea, iar a doua oară în ziua în care apare/citesc cartea. Că nu are prea mare legătură cu apariția mi-am dat seama ieri, când am citit ultima ei carte, “Why Be Happy When You Could Be Normal?“, care urmează să apară pe 27-oct la Jonathan Cape.

Nedezmințind teoria mea despre Jeanette Winterson și febră, cu două grade peste temperatura acceptabilă și ținându-mi greu ochii deschiși, am citit cartea pe care am așteptat-o de la începutul anului. Veștile sunt bune și pentru viitorul meu de cititor de Jeanette Winterson, intrucat la începutul lui 2012 va lansa un nou roman (primul de la “Stone Gods” din 2007, dacă nu punem la socoteală și volumul al doilea din seria ei de YA, “Battle of the Sun” din 2009), inspirat de povestea vrăjitoarelor din Pendle Hill.

“Why Be Happy When You Could Be Normal?” este un first pentru Winterson. O autobiografie în adevăratul sens al cuvântului, cartea reia poveștile pe care cititorii săi le-au cunoscut poate în cea mai puțin ficțională operă a sa, “Oranges Are Not the Only Fruit” și trasează o linie clară între realitate și ficțiune, una pe care, deși recunoaște că nu o avantajează, are nevoie să o povestească.

Mama lui Jeanette din “Oranges” devine și mai înspăimântătoare prin poveștile despre doamna Winterson, habotnica păstrătoare a curățeniei, moralei și mesagerul cel mai alert al apocalipsei, dar asta nu înseamnă că Jeanette Winterson, scriitoarea, nu poate să vorbească afectuos despre lucrurile care i-au rămas dacă nu ca amintiri plăcute, măcar ca singurele amintiri față de care să-și permită uneori să fie nostalgică.

Fericirea lui Jeanette-personajul nu e pusă la grelele încercări la care a fost supusă și s-a supus singură Jeanette-scriitoarea; de aceea, căutarea fericirii în viața reală, despre care Winterson este cât se poate de sinceră, pare pe alocuri mai ficțională decât ficțiunile pe care le cunoașteți poate deja; la efect participând desigur ansamblul stilistic cuceritor al scriitoarei.

De la lupta de a fi un pic mai mult decât îi permitea predicția socială care tăia aripile tuturor femeilor din zona industrială a Manchester-ului din anii 1980, la cum a descoperit cărțile și cum a întâlnit, fără să o recunoască, iubirea, Winterson pendulează între ani și locuri cu o agilitate înspăimântătoare. Nimic din ficțiunea cronologică a vieții nu i se împotrivește, iar rezultatul merită reverențe repetate.

Pentru că nu i-e frică de timp, iar amintirile pe care-ar putea să le piardă în procesul narativ nu au altă valoare decât că sunt singurele ei amintiri, copilul adoptat vorbește polifonic în același timp cu tânăra rebelă și cu scriitoarea matură și – cel puțin ca recunoaștere socială – împlinită, iar corul lor, părtaș doar cu lucrurile bune și motivante, spune o poveste la fel de fascinantă ca prețioasele “The Passion“, “Lighthousekeeping” sau “Written on the Body“.

Practic întreaga recuzită din “Oranges Are Not the Only Fruit” e prezentă în “Why Be Happy When You Could Be Normal?“; dar autobiografia lui Winterson nu se oprește aici, povestește și episoadele față de care a preferat tăcerea în relația ei cu ochiul public, vorbește cu demnitate despre încercările de sinucidere, despre depresiile pe care le-a avut după despărțirea de Deborah Warner sau despre felul în care a învățat să se lase iubită de Susie Orbach, în loc să se încrânceneze în a iubi doar ea, eventual, într-un scenariu nefericit.

În autobiografie Winterson vorbește și despre căutarea mamei sale adevărate și despre felul în care regăsirea părintelui biologic nu înseamnă – sau nu ar trebui să însemne întotdeauna – o regenerare vitală și atingerea unui plan care părea mult mai dezirabil în mintea copilului care se știe adoptat decât în fața ochilor adultului care știe că poate.

În jocul de umbre și lumini pe care îl poartă cu sine în autobiografie, Jeanette Winterson nu uită că există versiuni fidele dar neadevărate, și că pentru ceea ce reușești să aduci la lumină mor universuri întregi de informații, posibilități, în fine, vieți pe care le-ai putea avea și le lași în urmă. “Când m-am născut, am devenit colțul vizibil al unei hărți împăturite”, spune Winterson despre acest joc între secret și cunoscut, casă și dor, adevăr și minciună.

“Why Be Happy When You Could Be Normal?” este un titlu inspirat din ultimele cuvinte pe care mama sa i le-a adresat atunci când la 16 ani și-a părăsit familia adoptivă, crezând și sperând că va fi fericită. Căutarea de sine, a unui cămin, a iubirii i-au luat mult timp. Și, de dragul narațiunii, dorește să spună că acum este împăcată cu sine, și-a construit un cămin și a găsit iubirea. Iar eu, unul, vreau să cred la rândul meu că este așa.

Nu pot să nu recomand “Why Be Happy When You Could Be Normal?“; dar trebuie să recunosc că în absența lecturii “Oranges Are Not the Only Fruit” poate părea doar o afirmare prea incisivă a unei persoane care ar fi putut duce o viață normală și nu neapărat fericită.

O dată sau de două ori pe an mi se întâmplă să exclam, aceasta e probabil cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta. Anul trecut, de pildă, mi s-a întâmplat cu “Room” de Emma Donoghue (+) și cu “Let the Great World Spin” de Colum McCann (+). Cu Ali Smith, povestea mea de dragoste începe relativ cu multă vreme în urmă, când “The Accidental” sau “Girl Meets Boy” mi-au atras atenția, dar nimic din ce am citit scris de ea nu m-a pregătit pentru impactul pe care l-a avut “There But For The” (iun-11, Hamish Hamilton Ltd.). Cartea am citit-o dintr-o răsuflare (o expresie care are un sens, având în vedere că n-am închis-o pânâ n-am terminat-o) și nu mi s-a părut nicio clipă că stagnează, devine artificială sau devine previzibilă. Chapeau, Ali Smith!

Există un plan în care Ali Smith face titlul gramatical incomplet plauzibil pentru cititor: there, but, for și the sunt cuvintele cu care încep cele patru secțiuni ale cărții. Dar nu e aceasta povestea din carte – un aranjament malițios de cuvinte în care primele cuvinte ale secțiunilor sunt relevante pentru ce urmează să se întâmple.

Povestea centrală a cărții este una incredibilă, dar pentru care autoarea nu simte nevoia să treacă de granițele realului pentru a o face mai credibilă: la o petrecere ipocrită organizată de niște nouveaux riches de Londra, care cred în diversitate (și chiar așa se cheamă petrecerea pe care o organizează, diversity party), unul din invitații necunoscuți (prieten de-ai prietenilor) se ridică de la masă fără un cuvânt, urcă la etaj, unde se închide într-o cameră și refuză să iasă. Miles, acesta fiind numele bărbatului, este un personaj secundar al poveștii, apărând doar narat la persoana a treia în a doua secțiune a cărții.

Povestea, care se întinde pe mai multe luni, luni pe care Miles le petrece în camera de sus a familiei Lee, este narată în cele patru secțiuni din perspective diferite de Anna, o fată cu care Miles a petrecut câteva ore la Luvru în anii 1980 într-o excursie de liceeni în Europa (și pe care familia Lee o cheamă crezând că între ea și Miles au existat alte legături până în 2009, și că ea ar putea să-l convingă pe Miles să părăsească reședința familiei, în care toți devin mai conștienți de sine în prezența unui străin, fie, unul închis într-o cameră); de Mark, prietenul familiei Lee care l-a adus pe Miles, pe care îl cunoscuse recent, la diversity party-ul organizat de aceștia; de May Young, o bătrână dintr-un azil, pe care Miles obișnuia să o viziteze an de an de ziua fiicei sale, Jennifer; și de Brooke, o fetiță de 9 ani, foarte dezghețată, care a fost și ea la petrecere cu părinții săi la vecinii Lee și care dezvoltă un cult pentru Miles și poveștile care roiesc în jurul acestuia.

Brooke nu este singura care dezvoltă un cult pentru Miles, în fața ferestrelor reședinței Lee se perindă de-a lungul lunilor în care Miles stă închis în cameră mii de oameni care îi cer lui Milo (numele pe care familia Lee l-a dat presei) fie să refuze să iasă, fie să iasă și să redea pacea căminului Lee și care cumpără merch pe care dna. Lee l-a creat într-o inițiativă nu tocmai încununată cu succes.

Poveștile din carte sunt ge-ni-a-le. Preferata mea, capitolul For, este despre May Young și șederea ei într-un azil, în care nu îi vine să creadă, în care își amintește că soțul ei când i-a dat numele său de Young în urma căsătoriei i-a promis că o să rămână mereu tânără, în care într-o bună zi apare o tânără, care pretinde că a fost trimisă să aibă grijă de ea o zi, ziua fiicei sale și pe care May Young o crede un mesager al lumii de dincolo, așa cum și soțul ei, care în ciuda numelui nu a rămas tânăr, vedea un tânăr în cameră înainte să moară, pe care nu-l vedea nimeni altcineva și pe care îl întreba dacă a venit să-l ia.

May Young, care refuzase până la momentul respectiv să vorbească cu oricine din azil, începe și vorbește cu tânăra și o convinge pe aceasta să o ia mai repede, iar aceasta chiar asta face, își cheamă prietenul cu mașina și o ajută să evadeze din azil. Nu toate semnele sunt ceea ce par a fi, pare concluzia capitolului, în care May Young se regăsește într-o suburbie a Londrei, cazată la un prieten al tinerei, cu o poftă nouă de viață și cu certitudinea că viața ei poate avea loc și în afara azilului, chiar dacă nici propriii copii nu mai cred asta.

Tânăra, aflăm, fusese trimisă de Miles, care, aflându-se în izolare voluntară, nu voia să rupă tradiția de a fi alături de bătrâna doamnă Young de ziua fiicei acesteia. Acesta este doar unul din gesturile pe care Miles le face pentru a fi simpatic cititorului (cuvântul potrivit ar fi adorabil, e pur și simplu un personaj adorabil). Anna, Mark și Brooke la rândul lor ne dezvăluie lucruri incredibile despre Miles și chiar dacă nici Ali Smith ca strateg și nici prin intermediul lor nu simte nevoia să ne povestească motivele pentru care Miles alege să se închidă în reședința Lee, îl fac mai plauzibil, mai real, mai motivat să facă asta de-a lungul narațiunii.

Cartea lui Ali Smith mi-a amintit pe rând de melodia “Paranoid Android” de la Radiohead, de Michael Cunningham, Carson McCullers și Julian Barnes. Și cu un strop de Jeanette Winterson pentru topping. Numele astea sunt menționate nu pentru că ar împrumuta ceva de la ele, ci pentru a da mai mult din senzația pe care mi-a lăsat-o cartea, una foarte plăcută și persistentă. Vă recomand “There But For The” cu cea mai mare căldură.

Oglinda nopții. Ochii tăi, săbii verzi înfipte în carnea mea. Valuri care trec printre degetele noastre. Tu întreg în spațiul de sunete, la fel în umbră și în lumină. Tu te vei numi auxocrom, cel care captează culoarea. Eu mă voi numi cromofor, cea care dă culoare. Tu ești toate combinațiile posibile de numere. Viața. Dorința mea de a înțelege încotro se îndreaptă linia vieții umbrei și mișcării. Tu umpli și eu primesc. Cuvântul tău străbate tot spațiul ăsta și ajunge până la celulele mele, aștrii mei, și apoi se îndreaptă spre ale tale, acolo de unde vine lumina pe care eu pot să o dau.

Era multă sete strânsă de ani de zile în corpul nostru. Cuvinte înlănțuite pe care n-am putut să le zicem decât cu buzele visului. Vis încolțit de miracolul vegetal al corpului tău. Peste forma ta, la atingerea mea, îmi răspund pleoapele florilor, susurul râurilor. Toate fructele sunt în sucul buzelor tale, sângele rodiilor, munții perelor și ananasul aristocrat. Te-am oprimat la pieptul meu și miracolul formei tale mi-a penetrat sângele prin buricele degetelor. Miros esență de stejar, amintire de alun, adiere verde de salcie. Orizonturi și peisaje pe care le-am străbătut numai cu sărutul.

O uitare de cuvinte va forma limba exactă pentru a înțelege privirea ochilor noștri închiși. Ești prezent, dar intangibil, ești cel care a creat universul camerei mele. Absența ta germinează, tremură în zgomotul orologiului, în pulsații de lumină, respiri prin oglindă. De la tine până la mâinile mele pot să străbat deja tot corpul tău și fiind cu tine un moment sunt și cu mine un moment. Iar sângele meu este miracolul care se scurge prin venele aerului, de la inima mea până la inima ta.

Ne cunoaştem, discutăm, empatizăm, ne distingem unul de celălalt, ne atingem mai întâi timid şi apoi ca în cele mai reuşite filme de adulti pe care le-am văzut, ne trezim dimineaţa îmbibaţi unul cu lichidele celuilalt, ne zâmbim sau ne ignorăm, bem cafeaua împreună ca doi fraţi sau ca Prinţul Charles şi Regina Mamă, plecăm la joburile noastre întotdeauna atât de diferite.

Ne îmbrăcăm de la magazine diferite şi purtăm genţi diferite, bem cafeaua în public pentru că cea de acasă e mai nocivă, ne dăm sms-uri drăgăstoase şi intense şi parcă niciodată nu formăm acelaşi număr când vorbim, ne adresăm unul altuia cu nume de cod şi alint şi ne interpelăm în cele mai năstruşnice situaţii, încercăm să ne vorbim ca şi cum totul ar fi în regulă.

Uneori, doar uneori am impresia că dacă nu te-aş mai suna, şi periodic nu o fac, tu nu o să mă mai cauţi şi o să mori asfixiat în geografia pe care ţi-am cunoscut-o (pe care eu ţi-am dat-o, eu ţi-am dat-o) şi vei face iar sex cu bărbaţi diferiţi şi iar vei încerca secunda iluziei că este El, hm, cine o fi şi El ăsta de care te ataşezi tu aşa cu secundele nu ştiu.

Si uneori mă trezesc şi îmi dau seama că am încercat prea mult, am încercat prea mulţi, şi că ai avut nişte avataruri ciudate, au durat între 6 ani şi 2 ore, nu aş putea să îţi spun exact cât de tare te-am iubit sau cât de puţin te-am dorit. Când ţi-ai permis prima dată să adormi după sex, ca şi cum, nimic nu mai e de zis şi bineînţeles nimic de făcut. Ai vreo dorinţă ascunsă? Ai multe chestii care se încalecă în minte? Zâmbeşti după toată ziua la job? De unde îţi vin ideile atunci când îţi vin? Şi când cobori din taxi mai ai impresia că tu cobori de fapt în faţa clădirii mele şi cobori chiar şi din viaţa ta în a mea?

Pe urmă ne întretăiem privirile, suntem în acelaşi restaurant, am chemat de pe două părţi diferite ale străzii acelaşi taxi, cartea pe care o iau din raft şi cu care mă îndrept spre casă ai atins-o şi tu când ai intrat acolo cu the new flavor pentru că ăsta e uneori testul, şi când mă ating, ştiu că ating proprietatea ta la care ai renunţat, şi, nu sunt idiot, mă excită.

La 5.30 când sună alarma o să mă trântesc pe pat. Pătura o să se înfășoare în jurul meu aproape instant și o să-mi regăsesc în mai puțin de câteva minute în căldura coconului brațele și picioarele mele de copil. Și în ritmul ăsta, iar va trebui să dorm înainte să adorm.

Și mai înainte de asta, va trebui să împing lacrimile înapoi cu pleoapele, nesigur de direcția în care merg. Înainte sau înapoi, înaintând spre zi sau înapoindu-mă în noapte. E ceva la somnul meu care nu-mi place nopțile zilele astea.

Eu nu pun conținut vizual pe blog (ok, azi a fost o excepție și am de gând să o păstrez ca pe o excepție). Azi am primit cadou poza de mai jos. Tot ce pot să vă spun este că poza am primit-o de la chaos_and_smiles și că scopul a fost să-i spun povestea.

Aș mai adăuga că poza a fost făcută în +/- Bistrița Năsăud și că își caută povestea de un an și mai bine. Cum eu mă pregătesc de vacanță (deh, eu îmi iubesc sărbătorile și vacanțele, iar 1-iunie este ziua în care joacadeamine.ro împlinește un an), vă las pe voi să scrieți povestea asta. Eu nu am de gând să intervin înainte de Ziua Copilului, sunt ocupat cu niște jucării, niște vacanță, niște cireșe și niște cadouri. Dar promit să citesc tot!

Regula jocului este simplă: fiecare comentator trebuie să fie și personaj (la persoana aIIIa) în povestea pe care o începe sau continuă. N-a spus nimeni că poveștile au neapărat cap și coadă. N-ar fi decât încă o poveste pe care n-am terminat-o în viața asta, corect?