Azi mă întreb:

Dacă periuţa mea de dinţi mai este la tine în baie. Şi dacă nu mai este, ce ai simţit tot trecând pe lângă ea până când te-ai enervat şi ai aruncat-o. Există şi scenariul pesimist în care nu-ţi aminteşti cui aparţinea.

Cum au fost cele 5 minute despre care mi-ai vorbit, după ce m-ai lăsat în aeroport, în care propriul oraș ți se părea străin și strâmt, și dacă ai avut bucuria aia de turist să te uiți altfel la clădirile din orașul tău.

Dacă ție îți mai răsună în urechi, când te aștepți mai puțin, cuvintele pe care mi le spuneai, de obicei după sex, ‘nu o să te părăsesc niciodată’.

Dacă ai rupt pagina cu dedicație din multele cărți pe care ți le-am dăruit. Dacă ai făcut-o, este pentru că nu le-ai citit.

De ce nu m-ai crezut când ți-am spus că nu o să mai vorbim niciodată.

Cum ai comparat sexul cu următorul (de făcut știu sigur că ai făcut-o), dar mă interesează un calificativ. Când eram împreună aveam nota 9. După, sper că am primit un 10, ca să te frustreze și mai tare.

Dacă mai vorbești cu ea despre mine. Ea mi-a scris un mail, dar cum începea cu ‘am vorbit cu X despre tine și m-am gândit să-ți scriu’, nu l-am mai citit și i-am adăugat adresa la spam.

Dacă aceiași prieteni care te felictau pentru relația noastră și erau prietenoși au coloană vertebrală. Cei care încă mă mai salută fac referință la momentul noi ca fiind o epocă de aur acum apusă, care te lasă ponosit și trist pe niște străzi pe care n-aș merge niciodată altfel decât cu taxiul.

Evident acești tu sunt mulți. Pentru mine sunt totuși numai unul, și este un tu de care mă leagă curiozități pe care aș dori să mi le rezolv singur.

Nu m-am bucurat când a început, dar nici nu m-am bucurat când s-a terminat. Nu am fost la ştrand, dar am fost la masaj. Nu am fost la bunici, dar am vizitat-o pe bunica altcuiva. Nu am fost la ţară, dar am fost în alte ţări. De prea multe ori. Nu am dormit până târziu, dar m-am culcat foarte târziu. Nu am luat micul dejun la prânz, dar am spart de câteva ori frigiderul la miezul nopţii.

Nu am fost la nicio petrecere câmpenească, dar am fost la Fiesta Mayor. Nu am învăţat, dar am fost la două examene. Nu am făcut munci agricole, doar administrative, dar am plantat şi un copac. Nu am avut lecturi de vacanţă, dar am citit nişte cărţi, catalagul Ikea şi Comic Tattoo Book. Nu m-am uitat toată ziua la tv, dar am văzut pe iPod un serial complet (e prea mult). Nu am petrecut mult timp cu prietenii, pentru că şi ei erau în vacanţele lor. Nu am făcut prieteni noi, pentru că şi oamenii noi pe care i-am întâlnit fuseseră de fapt cu mine toată viaţa.

Nu am vizitat locuri noi, ci doar aceleaşi locuri de care m-am îndrăgostit şi în care m-am îndrăgostit. Nu am depins de banii părinţilor, ci părinţii (sau ce-a mai rămas din ei) au depins de banii mei. Nu mi-am cumpărat uniformă şi rechizite, dar mi-am cumpărat American Apparel şi Calvin Klein. Şi Kuxumuxu. Nu am vizitat muzee, dar am locuit deasupra Muzeului Erotic. Nu am ţinut un jurnal, dar pe 1 iunie mi-am făcut cadou blogul ăsta. Nu m-am bătut cu nimeni, dar era s-o încasez în două ocazii.

Parcă acum 20 de ani era totul mai simplu.

Soluția noastră de deblocare nu necesită nicio aplicație riscantă sau cabluri incomode. Metoda noastră are nevoie doar de IMEI-ul telefonului dvs. pentru a debloca dispozitivul dvs. Pentru a începe procesul, va trebui să aflati
codul IMEI. Puteți face acest lucru doar apăsând pe *#06#. Dacă nu funcționează, nu vă faceți griji! Există și alte metode.

Instrumentul Carrier Freedom generează codul de deblocare direct din baza de date a telefonului dvs. Nu trebuie să vă faceți griji, deoarece soluția noastră este permanentă. Și este 100% garantat să funcționeze!

După ce deblocați smartphone-ul cu instrumentul Carrier Unlock Code, puteți continua să vă bucurați de toate caracteristicile sale și toate aplicațiile sale vor funcționa la fel de bine ca înainte de a fi deblocat. Actualizarea telefonului și a tuturor aplicațiilor dvs. nu va constitui nicio problemă. Suna bine?

Acum știți că vă puteți debloca gratuit si în siguranță telefonul.

Cam asta e întrebarea. Nu de alta, dar azi trăiesc cu teama că în ecologia delicată a convalescenţei după o relaţie, peste 50% din disconfort este cauzat de culpabilitatea noastră că sentimentele au murit, nu numai de absenţa destinatarului [oricărui (alt) tip de sentiment]. Şi totuşi unde se duc. Atâta vreme cât nici capabili de te iubesc/te urăsc nu mai suntem.

Că nu mă uit la tv. Că faptul că apar la tv mă sperie, nu mă încântă. Că la alţii s-ar chema trac, la mine se cheama fobie. Că probabil vocea mea o să tremure cum n-au mai văzut ei niciodată.Că motivul pentru care nu mă uit la tv este acelaşi pentru care nu mă uit la cadavre.

‘Nu vă supăraţi, la ce oră deschideţi piscina?’ La 8.’ ‘Pot să ajung la 10 în emisiune de la dvs.?’ ‘Hmmm da.’ ‘Da sau hmmm da?’ ‘Da.’ ‘Ştiţi, vreau să înot înainte de emisiune. Mă relaxează. Ştiu că aţi mai auzit chestia asta, dar nu de la mine.’

Mască. Ceas deşteptător. Gheaţă. Aparat de ras, pensetă, cremă, cremă, cremă (diferite, dar se cheamă: cremă). Nu cred în 15 minute de glorie. Cred în schimb că m-am născut să zâmbesc când spun, Jonathan Safran Foer. Sau că whoa! toţi exii vor fi în faţa ecranului în momentul respectiv (da, am dreptul să mă gândesc la asta) şi că se vor simţi puţin nimeni pentru că eu o să vorbesc despre ce îmi place şi ei vor face doar chestii circumstanţiale. Despre visul meu de când eram mic şi despre cum am ştiut să îl urmez.

Probabil va fi un fiasco. Probabil vocea mea o să fie a altcuiva, probabil nimeni nu o să îşi amintească că acum cinci ani exact şi fix un om era doborât de o rangă de fier şi că era tatăl meu. Şi că îşi dorea asta, adică, să apar la tv. Am uitat, dar mi-am amintit azi.

Balcon, fotoliu (portocaliu), laptop (grrr nu există modelul ăsta pe portocaliu), eu, Bacardi Breezer, pătura mea venită din India, lumânări, Gotye, Chupachups, Nurofen, fişe cu exerciţii de catalană, ‘Cançoner català tradicional a l’escola´. În fundal, o maşină de spălat cu converşi.

În cameră sunt răsturnate pe jos cartonaşele din cursul meu Pilates şi scrisorile pe care le-am scos din cutia lor, le-am recitit stând turceşte pe jos, şi telefonul pe care l-am spart de perete (nu cred că a fost chiar furie, eram lucid, l-am ales pe cel care e model mai vechi şi care oricum se închidea singur şi după ce abia l-am scos de la încărcat). Mulţumit de calmul pe care mi l-am produs, învăţ copilăria altora şi fac o listă cu citate celebre din Barrufets. Şi mă gândesc la cum se vedea răsăritul soarelui prin jaluzelele tale.

Moto E6 este un telefon de buget plin de compromisuri. Este smartphone-ul accesibil cu un ecran de 5,5 inci și o baterie detașabilă – o adevărată raritate în zilele noastre. Dar îi lipsește un senzor de amprentă digitală, include un port microUSB în loc de USB-C și menține rezoluția la doar HD + sau 720p.

Moto E6 are un chipset Snapdragon 435 pentru a-i oferi cea mai mică performanță posibilă față de Moto E5 și este încă limitat la 16 GB stocare internă și 2 GB RAM. Camera este singurul lucru care a văzut un upgrade decent, dar nu ar trebui să vă așteptați la fotografii fantastice.

Iată un lucru pozitiv pe care îl are designul Moto E6: deoarece este fabricat din plastic, nu veți putea sparge spatele așa cum ați face cu un telefon din sticlă. Este destul de mic și nerafinat, deși vă poate plăcea că este suficient de compact pentru a se încadra cu ușurință într-o singură mână.

Avem, de asemenea, o problemă reală cu portul microUSB din partea de jos a dispozitivului. USB-C a devenit standardul popular pentru telefoanele Android, iar seria Moto E nu a reușit să prindă această tendință în 2019.

Moto E6 are o cameră pe spate de 13MP care atrage mai multă lumină datorită pixelilor mai mari de 1.12μm ai senzorului, cu o deschidere f / 2.0. Camera frontală rămâne 5MP, cu aceiași pixeli de 1,12μm și o deschidere f / 2.0. Veți găsi o mulțime de trucuri software pe partea frontala, cu adăugarea blițului pentru a vă lumina selfie-urile.

Cand vine vorba de reteaua gsm, telefonul vine codat si am apelat la moto e6 unlock code free pentru a putea folosi telefonul in reteaua Vodafone, pe gratis. Moto E6 promite o durata de viață a bateriei pe tot parcursul zilei, deși bateria sa este de doar 3.000 mAh, față de bateria E5 de 4.000 mAh.

Când alerg mi se îngrămădesc cele mai multe gânduri şi nu mai vor să fie pe poziţii de start paralele. E aşa de simplu să ţii ordine în gânduri când nu alergi. Azi am făcut cele mai rituale pregătiri pentru alergat. Chiar mi-am încărcat şi iPod-ul în speranţa că o să alerg mai mult de o oră (şi aşa am şi făcut). Obsesia nouă a fost cu mine (playlist – on the go – settings – repeat track – one – now playing – play) şi asta m-a ajutat să pornesc, dar şi să am unde să mă întorc. La melodie, dacă nu la altceva.

Când alerg, de cele mai multe ori am o groază de oameni – imaginară e doar prezenţa lor, ei sunt cât se poate de reali, Doctore – cu care ţin pasul. Azi, de exemplu, am alergat cu bărbatul de 65 de ani care mi-a povestit acum câteva seri la telefon că atunci când aleargă trăieşte cu frica teribilă că primele semne de Alzheimer o să apară în timp ce aleargă şi nu o să mai ştie să se întoarcă acasă. Când mi-a povestit asta, am scăpat telefonul din mână. Vedeam deja eşafodajul patriarhal (în mod necesar în umbră şi alb-negru) în care soţia şi cei trei copii îl aşteaptă şi pluteşte în aer atmosfera aia de nu-se-mai-întoarce. Dacă nu aş fi trăit asta, nu aş şti cum se rumegă gândurile astea, dar ştiu. Parte din mine a alergat cu el ca să mă asigur că ajunge înapoi acasă.

Tot azi am alergat cu tatăl din ‘Copilul din spatele ochilor’ şi mă gândeam, nu ştiu de ce, că în piesă, deşi o ador, joggingul tatăului este singurul lucru care nu este deplasat, singurul lucru care te ţine cu picioarele pe pământ şi nu-ţi acordă mai mult de revoluţie în jurul propriei case, care, în felul ei, este o formă de libertate.

Eu când alerg, fug. E o parte din mine care prinde viteză şi nu mai vrea să se întoarcă acasă (oricare casă, chiar şi a mea, care este prea drăguţă să vrei să fugi de acasă), şi altă parte din mine care simte că e iar copil şi că poate să facă ce vrea. Şi mai e o parte din mine care zâmbeşte, stupid, ştiu, de parcă alergând îţi laşi în urmă problemele: ca şi cum toate ar avea o localizare precisă pe harta oraşului şi tu ai tinde în altă parte. Şi în fine, e o parte din mine care alege să alerge pentru că atunci când alergi nu observă nimeni că plângi.

‘Ça me fait du cinéma‘, spun francezii, deşi există şi cei care nu au o problemă cu ‘Je me fais du cinéma‘ – într-un fel îmi reclam şi eu apartenenţa la această categorie. ‘¡Es de cine!’ exclamă spaniolii, şi la fel şi israelienii ‘KHayayy ze lo kolno’a’ (i.e. ‘viaţa mea nu este cinema’). În engleză poate singura chestie care seamănă este ‘technicolor life‘ sau ‘Holywood life‘, acum că stau şi mă gândesc, nu ştiu alte expresii referitoare la viaţă şi cinema. În română nici atât: pesemne cinematografia n-a pătruns în ungherele limbajului, fie.

A fost o vreme în care am fost ‘Longterm Companion‘: scena finală mă bântuie deja de 18 ani. Filmul este prost vecin cu documentarul (o specie pe care n-am înţeles-o sau înghiţit-o niciodată). Mult timp apoi am fost ‘The House of the Spirits‘, cu accent pe Meryl Streep (una din puţinele femei din cinematografie cu care pot să întreţin relaţii de identificare de lungă durată). Am fost şi ‘A Very Long Engagement‘, şi ‘The Hours‘, şi ‘Bent‘ (deşi nu cred în secrete, încă sper să am cui să îi fac semnul cu degetul la tâmplă).

Am fost ‘The Piano‘ pe vremea când încă speram să muţesc, şi ‘Iris‘ când mi-am dat seama că vreau să îmbătrânesc alături de cineva. Când nu am vrut să îmi pun întrebări, am fost pur şi simplu ‘Never Been Kissed‘ sau ‘Bridget Jones’s Diary‘. Acum, fără doar şi poate, de prea mult timp, sunt ‘Sommersturm‘: cred încă în puritate şi în primele gesturi. Şi ca să citez pe cineva foarte drag mie, ‘dacă n-ar fi fost viaţa mea, n-aş fi crezut că aşa ceva se poate întâmpla’.

Primul meu laptop are deja 3 ani. Cred. Adică e posibil să îi împlinească în decembrie, dar la fel de posibil şi în septembrie (perioadele din viaţa mea care au fost mai zbuciumate au o cronologie care se schimbă de la an la an, în funcţie de amploarea şi actualitatea traumelor).

Îl folosesc în paralel cu laptopul de-al doilea, care nu reuşeşte să câştige teren pentru că: nu ştie să scrie cu diacritice, nu se potriveşte pe laptop cooler pad şi nu mă face să-l apăr când e în geantă (a fost izbit deja de nenumărate ori, dar cum n-are unitate optică, mi s-a spus că pot repeta de n ori experimentul. Pe de altă parte, e mult mai uşor de cărat peste tot şi a postat din 3 ţări în 2 luni, fapt pentru care îl felicit).

Aşadar laptopul meu cel vechi este cel mai de încredere. Nu are nimic competitiv faţă de laptopurile care se vând în zilele noastre, dar încap în el 6,000 de cărţi electronice şi cam 15,000 melodii. Era cam zgâriat aşa că i-am dat un facelift cu un sticker şi un mouse asortat (deşi până acum n-am folosit mouse la laptop), după cum urmează:

Azi dimineaţă, încă nefamiliarizat cu felul în care arată, mi-am spus, ‘huh, laptopu’ lu’ Barbie’. Mai încolo mi-am dat seama că arată ca orice produs actual, adică made in China (cu toate că produsul este made in U.S., dar cred că şi americanii învaţă din reţeta succesului comercial chinez). Până când, acum, pe seară-noapte, mi-am dat seama că este un kitsch care mă reprezintă, că nu am nimic împotrivă să arate aşa, că deşi nu are nimic masculin mi se pare duios de personal şi că abia aştept să îl plimb şi pe el pe ici pe colo.

Poate dacă i-aş găsi şi o geantă potrivită, m-aş simţi mult mai liniştit acum.