Triumph of the City: How Our Greatest Invention Makes Us Richer, Smarter, Greener, Healthier and Happier (ian-12, Penguin Books) este un titlu care m-a atras de când l-am văzut pe raftul virtual al unei librării. Cartea lui Edward Glaeser este scrisă sub forma unui eseu despre ‘cea mai mare invenție’, orașul.

Astăzi mai bine de jumătate din populația globului locuiește în aglomerații urbane; acestea au, desigur, fanii și detractorii lor, dar și numai acest fapt statistic, și migrația către marele oraș care n-a încetat niciodată să fie hip, sunt suficiente să ne facă să ne punem întrebarea: asigură orașele mediul cel mai propice pentru desfășurarea unei vieți împlinite?

Răspunsul lui Edward Glaeser tinde să fie unul pozitiv. Deși nu e orb nici la tradițiile burgheze ale caselor de vară de la țară și nici la numărul ridicat de tineri care fac exodul invers dinspre oraș spre ruralul în care să ducă vieți mai aproape de natură și nevoi naturale, autorul nu încetează să fie obiectiv atunci când vine vorba de numărul de oportunități pe care răul necesar numit oraș îl produce.

Desigur, orașele se laudă cu o rată crescută a criminalității, poluarea este un subiect care nu s-a demodat niciodată și sărăcia urbană nu este un mit. Dar chiar și în condițiile în care mecanismele care fac lucrurile să funcționeze, chiar și în ideea unui consumerism prost înțeles, crede Glaeser, orașele sunt răspunzătoare de ceea ce el numește collective brilliance, pentru a însuma sub termenul acesta orice de la posibilitățile creative și de înaintare tehnologică, familii urbane, sentimente de apartenență de care unii au nevoie ca validare și alții doar ca liniște sufletească și așa mai departe.

Cartea lui Edward Glaeser este foarte faină și abundă în exemple de orașe care și-au scris istoria exact cum și-au propus în articolele lor fondatoare, dar și de experimente coloniale nereușite, reușind, în ambele cazuri să arate că fără exagerare, dacă urbanizarea nu este, așa cum e evident, un instinct natural, este totuși cel mai natural răspuns pe care dinamica socială l-a avut pentru nevoi colective.

Foarte vizuală pe alocuri, de la molime medievale la aglomerații de trafic din metropole contemporane, cu valoare adăugată din surse cu drepturi egale precum statistica și legendele urbane, Triumph of the City este o carte încântătoare. Mi-a plăcut pentru claritatea stilului și pentru bogăția exemplelor, dar și pentru că nu a devenit odă acolo unde nu era cazul.

În plus, dacă ați avut vreodată dubii că locul vostru este la oraș, Glaeser are câteva răspunsuri prin traseele ipotetice ale omenirii într-o lume în care orașele, dominante și intransigente, n-ar fi făcut parte din experiența noastră. Pentru o carte de non-fiction, cartea lui Glaeser este la fel de fascinantă ca oricare dintre romanele mele preferate, așa că m-am bucurat să mă cufund în lectura ei, fie și numai preț de câteva ore.

Charlie Brown e unul din personajele mele preferate nu numai pentru replica din titlu, ci și pentru alte replici faine, de la nimic nu face mai fad untul de arahide decât dragostea neîmpărtășită sau întotdeauna se întunecă peste măsură înainte să se întunece de tot.

Personajul principal din The Peanuts și câinele său, Snoopy, îmi sunt atât de dragi încât, în ciuda reticenței mele față de jocurile pe ecran, am jucat în ultimele luni Snoopy’s Street Fair și abia aștept nivelurile următoare.

Aproape 18.000 de comic strips cu The Peanuts au fost publicate între 1950 și 2000, majoritatea fiind gândite și desenate de părintele seriei, Charles M. Schulz. Astăzi, The Peanuts este considerată cea mai longevivă serie a genului, iar Charles M. Schulz este unul din puținii graficieni ‘cu stea’ pe Hollywood Walk of Fame.

Muzeul care îi poartă numele strânge în continuare dovezi istorice din procesul de creație al seriei. La aniversarea a 60 de ani The Peanuts, s-a lansat albumul The Peanuts Collection: Treasures from the World’s Most Beloved Comic Strip (oct-10, Little Brown and Company), o coffee table book superbă.

The Peanuts Collection este o carte minunată. Nu numai pentru că face o istorie completă a seriei de comics, de la geneza personajelor la felul în care evoluția lor a fost influențată de editori, dar și de întrebările cititorilor, și nu numai pentru că pentru realizarea materialului Nat Gertler a discutat cu persoane diferite (de la copii care și-au populat universul copilăriei din anii 1950 la fiica lui Charles M. Schulz), ci și pentru că este o colecție inedită, plină de ‘tresures’ sub forma unor replici de comic books vintage inserate în carte, sub forma baseball cards, stickerelor și tăieturilor de ziare, dar și sub forma vinietelor și scrisorilor pe care Charles M. Schulz le scria copiilor și sub forma planșelor de schițe ale unora dintre cele mai cunoscute comic strips.

Nu mai puțin de 200 de astfel de artefacte sunt ‘ascunse’ în carte, făcând lectura un treasure hunt, dar și o vizită cât se poate de palpabilă în colecția muzeului Schulz. Mi-a plăcut cartea foarte mult, nu numai pentru imersiunea în copilărie pe care o produce, dar și pentru faptul că lectura ei nu mi-a deformat deloc sentimentul că The Peanuts, a căror lectură completă ar lua o viață, sunt un univers în care nu te-ai putea plictisi niciodată. Mai jos găsiți câteva dintre inserturile din carte.

Anul trecut scriam despre primele două volume din seria de romane The Incorrigible Children de Maryrose Wood (+); iată că a apărut anul acesta și al treilea volum. Maryrose Wood nu a făcut încă public numărul de romane din serie, deși numărul de indicii pe care le-am strâns timp de trei romane despre originea celor trei orfani și despre legătura dintre ei și Lordul Ashton fiind suficient de multe încât să mă aștept ca următorul roman să fie ultimul.

The Incorrigible Children of Ashton Place: The Unseen Guest (apr-12, HarperCollins) este pe departe cel mai animat volum al seriei. Până în prezent, orfanii găzduiți la Ashton Place au stricat o petrecere și au semănat haos prin Londra, iar acum a sosit momentul să se întoarcă în pădure, în timpul unui safari atipic pentru un domeniu britanic: o vânătoare de struți.

La vânătoare participă nu numai copiii: Alexander, Beowulf și Cassiopeia, ci, bineînțeles, și guvernanta lor, Penelope Lumley, care între două sarcini casnice găsește timp să se gândească și la idila începută la Londra cu Simon Harley-Dickinson.

Volumul mai conține o spectaculoasă séance condusă de Madame Ionesco, pe care am cunoscut-o în volumul precedent și o apariție misterioasă care are darul de a aduce lumină asupra intențiilor intrigantului Amiral Faucet, dar nu răspunde la întrebările care persistă: cine sunt copiii incorigibili? Și de ce a fost aleasă Penelope Lumley ca guvernantă pentru ei? Și mai ales, de ce suferă Lordul Ashton? Întrebări care rămân, desigur, pentru volumul următor al acestei serii care a fost comparată într-o recenzie cu întâlnirea dintre The Sound of Music și A Series of Unfortunate Events. Mai jos găsiți trailerul cărții. Lectură plăcută!

Nu știu când mi-a venit prima dată ideea unui tatuaj. Cum tatuajele se află (încă) în categoria de subiecte care mai ridică suspiciuni și celor pe care îi considerai open-minded, doar ca să-ți verifice teoria că open-minded e o chestie circumstanțială, valabilă doar până la următoarea încrâncenare, n-am vorbit despre intenția mea de a-mi face un tatuaj decât unui număr redus de persoane în ultimii … 16 ani.

Am avut timp suficient să mă gândesc dacă personalitatea mea îmi va spune după primul tatuaj că mai am suficientă piele pentru încă niște zeci de tatuaje (sigur nu) și am avut suficient timp să caut și să găsesc ceva ce vreau să am pe piele de acum până când … well, până când nu o să mă mai întrebe nimeni ce-a fost în capul meu pentru că nu o să mai pot să răspund.

Primul tatuaj pe care mi l-am dorit vreodată a fost un pinguin. Care alunecă. Nu știu cum se desenează un pinguin care alunecă, dar sunt la fel de convins cum sunt că nu trebuie să mă auto-tatuez că există persoane care știu să deseneze pinguini care alunecă. În fine.

Visul tatuajului cu pinguin e mai complex (și care a făcut persoanele cărora le-am povestit asta să chicotească) pentru că e vorba nu de un pinguin, ci de doi, în fine, nu ambii pe pielea mea, ci unul pe mâna mea și celălalt pe mâna persoanei cu care o să-mi petrec toată viața, așa, doi pinguini, pe braț, care alunecă amândoi, unul către celălalt.

Când m-am trezit dintr-o reverie suficient de lungă să-mi dau seama că numărul de dimineți în care eu & iubitul meu ne vom trezi cu pinguinii side by side alunecând unul către celălalt se reduce pe zi ce trece, mi-am zis că a sosit momentul să-mi păstrez un braț în acest scop, dar să nu renunț nici la visul meu de tatuaj personal (celălalt, cu pinguinul, este tatuajul meu interpersonal).

Pentru că sunt o persoană practică, m-am gândit că mie îmi place să dorm la margine, în situația în care vorbim de un pat la perete, drept care am păstrat brațul drept pentru tatuajul cu pinguin și sunt gata să-mi brand-uiesc brațul stâng cu un tatuaj. Păstrez deci un braț și pentru tatuajul pe care sper să am ocazia să-l fac împreună cu o persoană care nu are nimic împotriva tatuajelor, are brațul stâng disponibil și mă va iubi pe termen lung.

Când vine vorba de scriitori preferați – Miranda July fiind unul dintre ei – niciodată nu știu cine alege pe cine. Uneori îmi dau seama că procesul prin care aleg o carte de pe vreun raft are în egală măsură legătură cu capacitatea mea de a alege și cu mecanisme cărora nu le acordăm atenție foarte mare și totuși ne guvernează viața de cititori: că e vorba de distribuție, de marketing sau de o oportunitate, când am găsit în urmă cu cinci ani “No One Belongs Here More than You” și apoi “Learning to Love You More“, am crezut că legătura mea cu Miranda July e una în care fără să ne cunoaștem (încă) ne-am ales reciproc.

Așadar, atunci când, după frumosul film din 2011 “The Future” (trailer) pe care l-a scris și regizat și în care a și jucat, mă întrebam cum a decurs scrierea scenariului, am primit și vestea că până la sfârșitul anului 2011, Miranda July avea să publice și o carte nouă, pe care a scris-o în lunga perioadă în care s-a luptat cu scenariul pentru “The Future“, mai degrabă, o carte by-product al procesului de procrastinare a scenariului.

M-a amuzat la început ideea, iar când, după postal madness de Sărbători am ajuns cu cartea în brațe, am avut răspunsul la întrebarea din titlu, cine alege pe cine, chiar pe copertă: “It Chooses You” (nov-11, McSweeney’s).

Încercând să finalizeze scenariul, Miranda July trece printr-o perioadă personală mult prea calmă și diferită de felul în care se încăpățânase să vadă lumea înainte. Nu, lumea nu este guvernată de oameni care ratează comunicarea unul cu celălalt, există și locuri privilegiate în care comunicarea, oricât de reticenți ar fi interlocutorii, este calmă, benignă, cu premise foarte bune pentru viitor.

Este asta ce-și dorește un scriitor care a scris până acum despre incapacitatea oamenilor de a se înfrăți altfel decât pasager și pe criterii aleatorii? Încercând să-și răspundă la întrebare, și evitând să termine un scenariu în care ajunge pe parcurs să nu mai creadă, Miranda July are nevoie de inspirație.

E convinsă că inspirația nu o să vină nici din căminul pe care l-a format recent, nici din lucrurile cu iz de vechi din apartamentul ei de burlăciță, la care mai plătește chiria pentru că nu are la îndemână exemple de căsătorii care durează, nici de la prieteni, nici de la studiourile de film. Și atunci pornește, așa cum îmi place mie de ea, să exploreze lumea. Și nu oricum.

Cu Penny Saver, revista locală de anunțuri de vânzare și cumpărare în mână, sună la numerele celor care vând items și le cere nu să cumpere obiectele, ci să afle povești. De ce se vinde o jachetă de piele XXL la $10? Cine are în casă zeci de sari-uri? Cum au intrat în posesia lor? Care este valoarea lor emoțională?

La final, Miranda July nu mai poate trece prin cartierul său fără să se gândească că la ultimul etaj al unui bloc locuiește un bărbat care își face gender transition sau că într-o casă în care regulile societății sunt acceptate à la carte prind miros sari-uri pe care le aduce soțul doamnei pe care o intervievează și prin vânzarea cărora se strâng bani pentru un sistem de irigații nou într-un sat din India.

Ne obișnuim să vedem spațiile ca fiind opace, construite în spatele unor bariere la a căror siguranță și rezistență lucrăm și noi zi de zi, iar poveștile din spatele lor sunt vibrante, uneori dureroase, alteori pline de speranță, dar în orice caz povești sunt peste tot și mesajul lor ne poate salva de focusul exclusiv pe viața noastră. Sau cel puțin așa s-a întâmplat cu Miranda July în călătoria ei urbană, la capătul căreia a găsit sensul pe care voia să-l surprindă în “The Future“, și a mai scris și o carte.

Au trecut deja șase ani de la ultima carte a lui Amy Tan, “Saving Fish from Drowning” și de când am aflat că în 2012 va apărea următorul ei roman, “The Valley of Amazement“, m-am întrebat cum va fi cartea. Amy Tan a devenit târziu una din scriitoarele mele preferate, dar cărți precum “The Bonesetter’s Daughter“, “The Joy Luck Club” sau “The Kitchen God’s Wife” au avut un impact puternic și totodată sensibil asupra cititorului din mine. Așadar, atunci când am aflat că de dragul experimentului a mai scris o carte, nu am putut să nu mă bucur. “Rules for Virgins” a ieșit la începutul lunii decembrie și este o carte foarte interesantă.

Interesantă nu este numai pentru epocă și pentru poveste, ci și pentru felul în care Amy Tan a relaționat cu noul tip de publishing care i-a fost propus. “Rules for Virgins” (dec-11, Byliner Books) este prima carte a lui Amy Tan scrisă exclusiv pentru publicare electronică.

Scriitoarea a acceptat proiectul cu bucurie și a descoperit că este mai puțin constrânsă de cerințe editoriale, iar o carte de +/-100pagini care se poate bucura de succes în format electronic ar fi privită cu suspiciune în format tipărit, comparativ cu titlurile anterioare pe care le-a publicat și poate și cu dimensiunile din ce în ce mai mari în care apar cărțile tipărite.

Așadar, publicarea electronică a cărții (și la un preț care nu poate fi comentat – eu am plătit pe ea $2.99 la Barnes&Nobles) a fost o șansă oferită unei cărți care altfel ar fi ridicat suficiente probleme de publicare în momentul în care alegerea de a publica un titlu, fie el și semnat de un autor cunoscut, are mai mult de-a face cu loterii de marketing decât cu studii de piață despre ce își doresc cititorii.

Cartea, în sine, este o lectură foarte plăcută și foarte condensată. O slujitoare într-o casă de toleranță din Shanghai, fostă curtezană care a comis greșeala fatală de a se fi lăsat călăuzită de dragoste în loc de a îmbrățișa mercantilismul pe care i-l insufla matroana ei, are în grijă o tănără speranță a scenei mondene a Shanghaiului anilor 1910, pe care trebuie s-o instruiască pentru a nu repeta greșelile pe care ea și alte curtezane le-au făcut în ultimele secole.

Bazându-se pe o tradiție orală și pe barometrul bârfei locale, fosta curtezană încearcă să-i explice tinerei Violet de ce lumea este cum este, înainte chiar s-o cunoască, înainte să învețe poezii care să trezească dorința bărbaților, să le respingă favorurile care ies din tiparul bunei purtări cu o curtezană și înainte de a-și găsi ‘patroni’ care să corespundă canonului curtezanelor.

Povestea nu e deloc întortocheată și vocea narativă a bătrânei servitoare este calmă, cunoscătoare, ansamblul vorbelor ei de duh fiind un fel de compendiu al cunoștințelor pe care o curtezană ar trebui să le aibă, de la instrumente muzicale și ciuperci afrodiziace la poziții sexuale, de la aranjamente și negocieri cu bijutieri la fraternizarea cu celelalte curtezane, de la cunoașterea mediului de afaceri și a vârfurilor de lance ale noilor industrii până la obținerea de beneficii pe termen lung din partea bogătașilor din Shanghai.

Premisa cărții e simplă. În cuvintele bătrânei curtezane, “How you behave next week can set the course of your career“. De acolo, întregul discurs se concentrează pe faptele și pe uzanțele sociale pe care o curtezană ar trebui să le cunoască.

Nu e loc pentru răzvrătire, pentru inițiativă sau creativitate în reguli pe care generații de femei le-au pus la punct de-a lungul câtorva sute de ani, iar responsabilitatea de a se conforma și păstra intact un cod pentru curtezane cade în sarcina fiecărei tinere curtezane.

Vorbe de duh despre reputație, despre patroni, despre iluzii, despre modă, despre aranjarea budoarului și despre codul sinuciderii pentru curtezanele care au comis greșeli umplu cele 100 pagini ale cărții și vorbesc în culori vii și cuvinte voluptuoase cititorului despre o lume care acum un secol reprezenta una din puținele șanse ale femeilor din China de a deveni bogate și cunoscute.

Din când în când mă întâlnesc cu o carte pe care aș vrea să o citească toți prietenii mei. “The Russian Dreambook of Color and Flight” este una dintre ele; carte a cărei lectură am început-o acum o lună și din diverse motive mi-a fost imposibil să o termin repede-repede și să scriu despre ea.

Și nici când am terminat-o nu am scris; i-am scris în schimb Ginei Ochsner, autoarei cărții deci, despre cum se citește cartea ei în momente în care viața nu pare cea mai mare binecuvântare, sau dacă pare, sigur nu e pentru toată lumea. Mi-a răspuns cu un mesaj foarte călduros, din care am tras concluzia că autorii ei preferați sunt Pavic, Hrabal și Calvino și că nu există meserie mai frumoasă decât cea de scriitor.

Aspectul acesta din urmă îmi devenise evident și prin pasiunea și atenția cu care Gina Ochsner, pe care o trec cu ușurință la scriitorii mei preferați (și abia aștept să citesc și “People I Wanted to Be” pe care o citește Călăuza), descrie orașul rusesc Perm în “The Russian Dreambok of Color and Flight” (Portobello, apr-10) și locuitorii săi animați de magie, mesianism și stranii concepții despre culori, pești și zbor.

Citind “The Russian Dreambook of Color and Flight” (în al cărei titlu eu n-am găsit nimic kitschy cum pretinde domnul care a scris recenzia cărții pentru NY Times Sunday Book Review) m-am simțit aproape și de altă carte citită anul acesta, e vorba de colecția de povești rusești contemporane a Ludmillei Petrushevskaya (+), “There Once Lived a Woman Who Tried to Kill Her Neighbor’s Baby“.

Este ceva în realismul magic de inspirație sau sursă rusească atăt de frumos și dureros nuanțat, încât nu ai cum să nu te lași pradă ca cititor frumoaselor parabole și recuzitei bizare de elemente prin care sentimente foarte umane (și locale, aș spune) devin literare.

În Permul descris de Gina Ochsner, la sfârșitul anilor 1990, sărăcia rivalizează cu concepțiile noi capitaliste ale orășenilor, în timp ce utilitățile neplătite scufundă orașul în frig și întuneric imediat după amiază întreaga durată a anului, în timp ce copii și câini al căror număr a fost scăpat de sub control de autorități găsesc comori nesperate prin deșeurile pe care locuitorii, în ciuda sărăciei, le produc în cantități industriale.

Într-una din clădirile care ‘pe vremuri’ fusese destinată diverșilor refusenik, azi cu latrine în curte și mormane de gunoi sub care timpul sapă tunele în care se mai găsesc încă obiecte ascunse de evrei înainte de al doilea război mondial, cu șomeri care bruschează și vandalizează și cer taxă de protecție și propriilor mame, personajele lui Ochsner trăiesc vise diurne colorate în care interplay-ul între trecut și prezent e la rotație maximă și idealurile lor (să aibă lumină în casă, să se transforme în pești, să trăiască etern, să își amintească înfățișarea unui soț dispărut în război) nu se lasă în fața cruntelor realități pe care le trăiesc.

Discursurile narative ale personajelor (fiecare personaj narează în progresie temporală câte unul sau mai multe capitole din existența lor la comun) ne prezintă amalgamul de nații șterse de pe harta rusă (care trăiesc azi doar în imaginația lor altfel decât rusește), istoriile rescrise jurnalistic după aceleași îndreptare de limbă de lemn din vremurile sovietice și povești de dragoste scrise dar nespuse din caietul de vise.

Personajele sunt superbe; Azade, bătrâna care are grijă de latrinele improvizate din curtea blocului, și care visează la sarea și apa de munte care ar transforma orice supă amară de oraș într-o supă cu virtuți regenerative, Olga, care “copil fiind colecționa limbi străine cum alții colecționau nasturi sau chei.

Noaptea visa în limbi străine și dimineața se trezea cu gura plină de sunete străine“, iar acum se revoltă împotriva felului în care în jobul ei de traducătoare în presă trebuie să rescrie războiul din Cecenia într-un fel în care nu mai este vorba de oameni, Tanya, care se forțează să stea nemâncată până va atinge limita de talie pentru stewardesele Aeroflot.

Intre timp scrie ce visează într-un caiet pe care îl poartă mereu la ea, Lukeria, care și acum ține icoane ascunse lipite pe spatele tablourilor cu natură moartă din bucătărie, Zoya, care e singura deținătoare a unui exemplar de revistă glossy din bloc, din care își alege imaginar ținuta și redecorează casa, și apoi bărbații, Mircha, care beat fiind cade de pe bloc și din cauza înghețului nu poate fi îngropat, iar corpul lui, sub un morman de zăpadă în curte, refuză să se descompună, ba mai și apare spectral să le explice sensul vieții celor din jur, Yuri, veteran de război la 21 de ani care refuză să-și dea jos casca de cosmonaut a presupusului său tată și își dorește cu disperare să se transforme în pește, sau Vitek, care antrenează o ceată de copii ai străzii pentru operațiuni de furt și prelevare de organe.

Animate de vise ciudate, trăind mântuiri mari și mici, așteptând să li se întâmple lucruri ieșite din comun, aceste personaje scriu împreună o carte de vise incredibilă, pe care v-o recomand cu căldură.

Cărțile pentru copii propun niște excursii minunate, iar “The Flint Heart” nu este o excepție de la regula asta. Cartea, scrisă în 1910 de Eden Phillpotts, scriitor care a fost admirat pentru scrierile sale de personalități atât de diferite și asemănătoare precum Jorge Luis Borges și Agatha Christie a împlinit un secol, iar scriitorii Katherine și John Paterson, secondați de ilustratorul John Rocco (al cărui nume vă este probabil cunoscut dacă ați citit seria Percy Jackson a lui Rick Riordan sau dacă ați citit cu atenție end credits din Shrek) au dat o nouă alură cărții în toamna lui 2011.

Noua “The Flint Heart” (Candlewick Press, oct-11) vine cu un site propriu și un trailer pentru filmul cu același titlu care va fi lansat în 2012 – IMDB.

Katherine și John Paterson au făcut o treabă bună cu textul lui Phillpotts, dacă lăsăm la o parte considerente etice. Confruntând textul lor cu originalul (disponibil aici în varianta originală), exceptând câteva aduceri la zi care țin de grafie și de naturalețea limbajului, așa cum era în 1910 și cum este un secol mai târziu în 2011, textul nu ar fi avut nevoie să sufere prea mult, sau chiar deloc – depinde cum privim problema recepției unui text și gustului pe care acesta îl lasă.

Plecând de la premisa că un text deja istoric nu are cum să aibă appeal la cititorii de YA actuali, care se confruntă cu alte standarde de limbaj, voit sau nevoit, autorii noii cărți au sărăcit semantic cartea lui Phillpotts, dar au făcut-o să sune ca o carte scrisă în 2011. Ceea ce e și bine și rău.

Eu unul nu sunt absurd să am pretenția să găsească un copil născut după 2000 fun-ul dintr-un text scris acum un secol (e normal să rezoneze cu foarte puțini), iar circulația unui text de acum un secol fără un boost de marketing și o ilustrație hip va fi sigur restrânsă la câteva rafturi gestionate de părinți și nici așa riscul de a aduna praf nu e redus.

Așadar corect sau incorect din punctul de vedere etic, e bine că “The Flint Heart” are șanse să ajungă din nou în raft: formatul atractiv, site-ul companion și filmul de anul viitor îi dau șanse de supraviețuire. J. K. Rowling a dictat alte reguli pentru recepția cărților pentru YA în secolul nostru și poate e mai bine așa.

Povestea supraviețuiește, cu siguranță, și poate asta este mai important decât tipul de întrebări și gradul de lipsă de încredere despre care vorbeam mai sus. Pentru că poveștile inspirate din folclorul din Dartmoor și din imaginația bogată și prietenoasă cu cititorul a lui Eden Phillpotts chiar merita o șansă.

Mi se pare de altfel o coincidență drăguță că o poveste despre o inimă de cremene care se pierde în istorie și reapare după secole păstrându-și puterile malefice are același destin și cartea care o cuprinde dispare și reapare în istorie.

Inima de cremene nu e genul de poveste care poate fi repovestită, ci doar citită și iubită – așadar în afară de a vă invita să o citiți la rândul vostru – preferabil asaltat/ă de întrebările unui copil căruia i-o citiți – nu vreau să divulg nimic din poveste.

Fie în varianta originală din 1910, fie în cea glossy și bogat ilustrată din 2011, “The Flint Heart” este o lectură bună pentru vacanța de iarnă, așadar dacă aveți chef de o vacanță cu parfum copilăresc și doriți să adăugați la patrimoniul poveștilor care v-au fascinat în copilărie încă o poveste care vă va fascina și adulți fiind, “The Flint Heart” este o alegere mai mult decât potrivită.

Când am aflat prima dată despre această carte, nu mică mi-a fost mirarea: o carte despre vocea lui Antony Hegarty? Și apoi: în franceză? Prietenii de la Le Mot et le Reste (+) scot cărți foarte drăguțe, doar aruncați un ochi; dar nu mă așteptam să găsesc cartea asta. De fapt o să fiu sincer: ea m-a găsit pe mine.

Jérôme Solal s-a apucat să scrie despre sentimentele diverse pe care i le trezea vocea lui Antony Hegarty în 2005. De atunci și până în apr-11, la publicarea cărții “La Voix d’Antony” au trecut șase ani, iar tot acest timp, domnul Solal a fost cât se poate de discursiv și deschis cu trăirile intime pe care le are animat de muzica Antony and the Johnsons și mai mult decât atât, s-a documentat cu orice material la dispoziția sa pentru a încerca să redacteze o istorie emoțională și emoționantă a parcursului creativ al formației și al star-ului său, vocea lui Hegarty.

Desigur o lectură care nu poate interesa decât pe cei pasionați de muzică (biografiile muzicale nu sunt, cred, în topul de lectură al niciunui editor) și de istoria in-the-making a celor care și-au adus aportul creativ la colosul Antony and the Johnsons, cartea depășește granițele aride ale biografiei și devine rând cu rând o odă fantastic de bine calibrată adusă calităților vocale ale lui Antony Hegarty.

Dacă nu pentru pertinența documentării, atunci sigur pentru poezia perpetuă a cărții, și tot merită răsfoită. E o carte care invită la reverie și care confirmă sentimente pe care puțină lume a avut dibăcia sau aplicația să le pună în cuvinte, și invită la noi și noi audiții.

Seria de eseuri cuprinsă în ”La Voix d’Antony” este însoțită de o discografie amplă (cca.100 pagini!) a formației; luând fiecare versiune, fiecare single, fiecare lost tape sau colaborare și arhivându-le frumos, din 1994 în 2010, făcând istoria poate pentru prima oară scrisă a alaiului în fruntea căruia se află Marsha P. Johnson, și în care apar pasager Björk, Laurie Anderson, Franco Battiato, Marianne Faithfull, Hercules and the Love Affair, Cocorosie sau Lou Reed.

Mi-a plăcut foarte tare “La Voix d’Antony” și mi-aș dori, dintr-o multitudine de motive, să recitesc peste ani, o versiune ‘adusă la zi’.

Azi sau mâine. Va dispărea numărul de telefon al mamei mele din last calls și nu va mai apărea niciodată. Am încercat să găsesc setarea cu care modifici numărul de contacte afișate în secțiunea aceasta fără niciun rezultat. E doar încă unul din lucrurile inevitabile care pur și simplu te înnebunesc când se întâmplă, dar care probabil nu înseamnă nimic. E doar o urmă, că aș putea tresări și avea din nou cinci ani pentru că mă sună mama.

Altcineva a spus asta, că numărul de urme pe care cineva le lasă în urma sa, fizice și tangibile, nu o să fie niciodată suficient de mare. Nu cred că aș fi fost resemnat dacă acum mă uitam la un documentar cu mama, sau mă plimbam într-un muzeu, aceeași neputință și același dor m-ar fi cuprins clipă de clipă.

Iar urme există, și le voi descoperi zi de zi. Ieri de pildă am citit din caietul de rețete al mamei, scris de mână cu o caligrafie pe care am admirat-o întotdeauna și pe care am vrut în egală măsură să o imit și de care să mă îndepărtez. Și tot ieri am găsit o marionetă pe care a făcut-o când aveam una din multele boli ale copilăriei și care mă fascinează până și azi. Intactă, fără nicio cusătură desfăcută, la fel de vie cum mi-o aminteam. Lucruri se găsesc în fiecare zi. Oameni nu.

Știu că de fiecare dată când o să deschid ușa apartamentului o să le văd pe multele mele mame trecând prin fața ochilor. E inevitabil. Pe mama care m-a învățat să scriu, pe mama care m-a învățat să iubesc ce iubesc azi, pe mama care a plâns când am încercat să fiu bărbat și nu am plâns eu spunându-i “m-a părăsit“, pe mama care știa să scurteze zilele de iarnă în care rămâneam înzăpeziți în casă și pe mama care nu se culca până nu-mi corecta caligrafia.

Pe mama care m-a învățat să fac cele mai bune deserturi și cu care nu a trebuit niciodată să discut politică. Și celelalte de mii de mame pe care am avut bucuria și onoarea să le cunosc. Stația lor în câmpul meu vizual este la fel de inevitabilă.

Sunt multe lucruri pe care cineva le poate spune atunci când cineva drag pleacă. Și multe lucruri care rămân nespuse, așa, din viețile noastre și ale mamelor noastre care nu ajung în cărțile de istorie. Aș vrea să le pun pe toate pe hârtie de frică să nu le uit într-o bună zi. Inevitabil ar fi, în cazul acesta, să nu uit.

Altcineva a spus asta, mamă, mai stau puțin la joacă și apoi vin și eu sus.