Lună: februarie 2023

De când nu mai scrie ficțiune (și a trecut suficient timp), Jonathan Safran Foer mi-a dat suficiente motive să-l iubesc: mai întâi cu cartea lui pro-vegetarianism Eating Animals (+), apoi cu cartea lui de decupaje după Bruno Schulz, Tree of Codes (+).

Jonathan Safran Foer a revenit, nu singur, și din păcate din nou non-fiction, cu o echipă formată din Nathan Englander (+), Nathaniel Deutsch, Jeffrey Goldberg, Rebecca Goldstein și… Lemony Snicket. Oboseala cauzată de un Jonathan Safran Foer ne-autor de ficțiune (nu cred că sunt singurul care și-ar face timp pentru un roman nou scris de el – chiar dacă experimentele lui menționate mai sus sunt chiar lăudabile), dar și recenziile nu tocmai pozitive (de exemplu, din The Guardian + sau cea din Huffington Post al cărei titlu spune chiar tot: Extremely Similar and Incredibly the Same, +) m-au convins că nu e grabă să citesc cartea, dar cum era cumpărată și o formă de curiozitate tot mă rodea, am zis să o citesc, până la urmă, n-ar fi prima carte dubioasă pe care o citesc.

Ce a făcut Jonathan Safran Foer să dezamăgească? Mie, după lectura cărții, mi-e greu să spun. Haggadah este una din cele mai vechi povești din această lume, și nu oricum, una sincretică, însoțind cea mai simplă și frumoasă sărbătoare evreiască, Pesakh-ul.

Pentru că este o poveste care se respectă, Haggadah (Hamish Hamilton, New York, mar-12; sau ar fi mai bine să folosesc pluralul – fiind povești multiple și personalizabile – Haggadoth) este un compendiu de texte care implică acțiuni și care însoțesc ritualul sărbătorii ieșirii din Egipt.

Jonathan Safran Foer compilează într-o ediție bilingvă (ebraică și engleză) textele sărbătorii și le condimentează cu comentarii și cu un timeline care merge de la 1200 î.e.n. la 2007 e.n, care spune destinul textelor și apariția multiplelor Haggadoth – de la cele în limbi locale ale comunităților evreiești la renașterea textelor în ebraică, de la Haggadoth marxiste la cele feministe, iar comentariul oferit de acest timeline este poate și mai prețios decât ‘noua traducere’, care nu m-a atins foarte mult.

Traducerea, dacă ar fi să o evaluez, nu e cea mai bună pe care am văzut-o (ba chiar uneori șchioapătă și plictisește în confruntarea cu textul ebraic), dar are doza necesară de contemporaneitate să se impună ca o traducere pe care credincioșii să o aibă în vedere atunci când cumpără de la Walmart produsele sezoniere pentru Pesakh 🙂

Dar trebuie să recunosc, că din perspectiva unui nou-venit în universul Haggadah, textul are și avantajele sale – sună contemporan, e ușor de asimilat, explicațiile de ordin ritual sunt suficient de clare și mi-a părut chiar rău că nicăieri, nici în introducere și nici în notele explicative, nu e exploatat potențialul de ‘Haggadah for Dummies’ – ok, e depreciativ, dar definește foarte bine ce realizează în plan concret ediția Safran Foer. A

poi, din punctul meu de vedere, cartea e o reușită și pentru că există un fel de temere de a da o față nouă textelor sărbătorilor, indiferent de religia căreia îi aparțin, iar absența unei parafe rabinice pe cartea lui Safran Foer este pentru mine dovada că în epoca privilegiată în care trăim, accesul la ritual nu este rezervat elitelor, iar rescrierea sărbătorilor poate cădea în responsabilitatea oricui dorește să participe la ritual, inovator, creativ și fără doza de cinism punitiv pe care o presupune o poziție ex cathedra.

Mi-ar plăcea să văd mult mai multe sărbători și textele lor adaptate, astfel încât bucuria lor să fie mai aproape de oameni și mai convingătoare chiar, atunci când partea lumească din noi, care e adorabilă, s-a îndepărtat istoric de origini și ficțiunile care le înconjoară. Dacă n-ai citit o Haggadah, poate chiar ar fi bine să începi cu interpretarea lui Jonathan Safran Foer & Nathan Englander; dacă ai citit, de ce să nu vezi destinul contemporan al unei cărți care guvernează o sărbătoare care se dorește contemporană?

De fiecare dată când sunt într-o librărie și aud involuntar vreo dicuție amuzantă despre cărți mă gândesc că trebuie să fie chiar o provocare să fii librar. Nu de puține ori oamenii atribuie o carte altui autor sau își amintesc doar cum arăta o carte și, bineînțeles, se simt justificați să creadă ce-și amintesc ei, pentru că nu, fiecare are dreptul să aibă o părere despre educația sa.

Din momentele pe care mi le amintesc mereu zămbind sunt cel cu doamna care voia neapărat o carte anume, dar cu coperta verde (era o primă ediție cu copertă roșie într-o colecție care într-adevăr includea și cărți cu copertă verde) și cel cu domnul mult prea tânăr după părerea mea să fie uimit că se poate umple un raft întreg cu cărți despre religie, ‘dacă Biblia oricum spune tot‘.

Faptul că îmi amintesc de momentele acestea zămbind nu înseamnă că găsesc oportun să râd, ci pur și simplu mă amuză fie felul în care oamenii văd cărțile sau ce amintiri și cunoștințe parțiale au despre scriitori și cărțile lor.

Cum nu am crezut niciodată în noțiunea de cunoștințe generale sau de educație de bază peste norme de igienă și bun simț – până la urmă în viață fiecare trebuie să fie pregătit să facă ceva diferit, care s-ar putea să nu includă în toate cazurile biografii și bibliografii de autor, nu mă face să râd situația în care cineva face o gafă despre o carte sau un autor din aceleași motive din care nu găsesc că este amuzant că nu știu să rezolv o problemă de fizică de clasa a șasea sau să altoiesc o plantă.

Se pare, în schimb, că numărul de lucruri pe care le poți auzi într-o librărie este mult mai mare și mult mai amuzant decât îmi închipui eu. Weird Things Customers Say in Bookshops (apr-12, Constable Books) este o carte care strânge în 100+ pagini scurte dialoguri între clienți și librari pe care aceștia din urmă le aud în munca lor de zi cu zi.

Desigur, premisa cărții, cu care nu sunt în totalitate de acord, este că librarii își doresc clienți avizați, și nu cu cuvântul ‘avizat’ am o problemă, ci cu cel de ‘client’, care după părerea mea este suficient să elimine orice prejudecată – și de prea puțină știință și de erudiție. Totuși, efortul de a colecționa momente ‘ciudate’, după cum scrie și titlul are meritele sale.

Dacă nu mă amuză întrebările cum este cea din titlul postului și nici întrebarea dacă Anne Frank a scris un sequel la jurnalul său, mă amuză întâmplările cu părinți și copii sau cu clienți care se așteaptă să găsească în librării orice (de la încărcătoare de iPod la șurubelnițe) sau care sunt mai interesați de etajere decât de cărți. Și cartea cuprinde suficiente exemple de acest tip, pe lângă cele de ‘gafe’ ale clienților.

Cartea se citește foarte ușor și repede și ca orice colecție, nu contează ordinea în care sunt citite dialogurile și o pauză de lectură nu dăunează experienței. E un cadou perfect și e taman bună pentru avion și pentru o dimineață de weekend, iar situațiile descrise de dialoguri sunt, în marea lor parte, amuzante.

De la clientul care își exprimă dezaprobarea că toată copilăria a fost obișnuit cu cărți cu poze, iar ca adult trebuie să se obișnuiască cu cărți în majoritatea lor neilustrate la clienta care năvălește în librărie și cere ultimul volum al seriei Twilight, care întâmplător nu e în stoc și face o criză de nervi din cauză că a terminat cu sufletul la gură volumul trei și nu mai poate de nerăbdare să-l citească pe următorul, pentru care și-a luat și o zi liberă la serviciu.

De la clienta care speră că într-o zi o să se facă o carte după filmul Coraline la clientul nemulțumit că nu există cărți cu autograful lui Margaret Atwood și roagă librarul să îi imite semnătura pe un exemplar, situațiile din carte vorbesc suficient de elocvent, chiar dacă lejer, despre lucrurile pe care ni le dorim și ni le închipuim atunci când vorbim despre cărți.

Triumph of the City: How Our Greatest Invention Makes Us Richer, Smarter, Greener, Healthier and Happier (ian-12, Penguin Books) este un titlu care m-a atras de când l-am văzut pe raftul virtual al unei librării. Cartea lui Edward Glaeser este scrisă sub forma unui eseu despre ‘cea mai mare invenție’, orașul.

Astăzi mai bine de jumătate din populația globului locuiește în aglomerații urbane; acestea au, desigur, fanii și detractorii lor, dar și numai acest fapt statistic, și migrația către marele oraș care n-a încetat niciodată să fie hip, sunt suficiente să ne facă să ne punem întrebarea: asigură orașele mediul cel mai propice pentru desfășurarea unei vieți împlinite?

Răspunsul lui Edward Glaeser tinde să fie unul pozitiv. Deși nu e orb nici la tradițiile burgheze ale caselor de vară de la țară și nici la numărul ridicat de tineri care fac exodul invers dinspre oraș spre ruralul în care să ducă vieți mai aproape de natură și nevoi naturale, autorul nu încetează să fie obiectiv atunci când vine vorba de numărul de oportunități pe care răul necesar numit oraș îl produce.

Desigur, orașele se laudă cu o rată crescută a criminalității, poluarea este un subiect care nu s-a demodat niciodată și sărăcia urbană nu este un mit. Dar chiar și în condițiile în care mecanismele care fac lucrurile să funcționeze, chiar și în ideea unui consumerism prost înțeles, crede Glaeser, orașele sunt răspunzătoare de ceea ce el numește collective brilliance, pentru a însuma sub termenul acesta orice de la posibilitățile creative și de înaintare tehnologică, familii urbane, sentimente de apartenență de care unii au nevoie ca validare și alții doar ca liniște sufletească și așa mai departe.

Cartea lui Edward Glaeser este foarte faină și abundă în exemple de orașe care și-au scris istoria exact cum și-au propus în articolele lor fondatoare, dar și de experimente coloniale nereușite, reușind, în ambele cazuri să arate că fără exagerare, dacă urbanizarea nu este, așa cum e evident, un instinct natural, este totuși cel mai natural răspuns pe care dinamica socială l-a avut pentru nevoi colective.

Foarte vizuală pe alocuri, de la molime medievale la aglomerații de trafic din metropole contemporane, cu valoare adăugată din surse cu drepturi egale precum statistica și legendele urbane, Triumph of the City este o carte încântătoare. Mi-a plăcut pentru claritatea stilului și pentru bogăția exemplelor, dar și pentru că nu a devenit odă acolo unde nu era cazul.

În plus, dacă ați avut vreodată dubii că locul vostru este la oraș, Glaeser are câteva răspunsuri prin traseele ipotetice ale omenirii într-o lume în care orașele, dominante și intransigente, n-ar fi făcut parte din experiența noastră. Pentru o carte de non-fiction, cartea lui Glaeser este la fel de fascinantă ca oricare dintre romanele mele preferate, așa că m-am bucurat să mă cufund în lectura ei, fie și numai preț de câteva ore.