Lună: octombrie 2022

Din când în când mă întâlnesc cu o carte pe care aș vrea să o citească toți prietenii mei. “The Russian Dreambook of Color and Flight” este una dintre ele; carte a cărei lectură am început-o acum o lună și din diverse motive mi-a fost imposibil să o termin repede-repede și să scriu despre ea.

Și nici când am terminat-o nu am scris; i-am scris în schimb Ginei Ochsner, autoarei cărții deci, despre cum se citește cartea ei în momente în care viața nu pare cea mai mare binecuvântare, sau dacă pare, sigur nu e pentru toată lumea. Mi-a răspuns cu un mesaj foarte călduros, din care am tras concluzia că autorii ei preferați sunt Pavic, Hrabal și Calvino și că nu există meserie mai frumoasă decât cea de scriitor.

Aspectul acesta din urmă îmi devenise evident și prin pasiunea și atenția cu care Gina Ochsner, pe care o trec cu ușurință la scriitorii mei preferați (și abia aștept să citesc și “People I Wanted to Be” pe care o citește Călăuza), descrie orașul rusesc Perm în “The Russian Dreambok of Color and Flight” (Portobello, apr-10) și locuitorii săi animați de magie, mesianism și stranii concepții despre culori, pești și zbor.

Citind “The Russian Dreambook of Color and Flight” (în al cărei titlu eu n-am găsit nimic kitschy cum pretinde domnul care a scris recenzia cărții pentru NY Times Sunday Book Review) m-am simțit aproape și de altă carte citită anul acesta, e vorba de colecția de povești rusești contemporane a Ludmillei Petrushevskaya (+), “There Once Lived a Woman Who Tried to Kill Her Neighbor’s Baby“.

Este ceva în realismul magic de inspirație sau sursă rusească atăt de frumos și dureros nuanțat, încât nu ai cum să nu te lași pradă ca cititor frumoaselor parabole și recuzitei bizare de elemente prin care sentimente foarte umane (și locale, aș spune) devin literare.

În Permul descris de Gina Ochsner, la sfârșitul anilor 1990, sărăcia rivalizează cu concepțiile noi capitaliste ale orășenilor, în timp ce utilitățile neplătite scufundă orașul în frig și întuneric imediat după amiază întreaga durată a anului, în timp ce copii și câini al căror număr a fost scăpat de sub control de autorități găsesc comori nesperate prin deșeurile pe care locuitorii, în ciuda sărăciei, le produc în cantități industriale.

Într-una din clădirile care ‘pe vremuri’ fusese destinată diverșilor refusenik, azi cu latrine în curte și mormane de gunoi sub care timpul sapă tunele în care se mai găsesc încă obiecte ascunse de evrei înainte de al doilea război mondial, cu șomeri care bruschează și vandalizează și cer taxă de protecție și propriilor mame, personajele lui Ochsner trăiesc vise diurne colorate în care interplay-ul între trecut și prezent e la rotație maximă și idealurile lor (să aibă lumină în casă, să se transforme în pești, să trăiască etern, să își amintească înfățișarea unui soț dispărut în război) nu se lasă în fața cruntelor realități pe care le trăiesc.

Discursurile narative ale personajelor (fiecare personaj narează în progresie temporală câte unul sau mai multe capitole din existența lor la comun) ne prezintă amalgamul de nații șterse de pe harta rusă (care trăiesc azi doar în imaginația lor altfel decât rusește), istoriile rescrise jurnalistic după aceleași îndreptare de limbă de lemn din vremurile sovietice și povești de dragoste scrise dar nespuse din caietul de vise.

Personajele sunt superbe; Azade, bătrâna care are grijă de latrinele improvizate din curtea blocului, și care visează la sarea și apa de munte care ar transforma orice supă amară de oraș într-o supă cu virtuți regenerative, Olga, care “copil fiind colecționa limbi străine cum alții colecționau nasturi sau chei.

Noaptea visa în limbi străine și dimineața se trezea cu gura plină de sunete străine“, iar acum se revoltă împotriva felului în care în jobul ei de traducătoare în presă trebuie să rescrie războiul din Cecenia într-un fel în care nu mai este vorba de oameni, Tanya, care se forțează să stea nemâncată până va atinge limita de talie pentru stewardesele Aeroflot.

Intre timp scrie ce visează într-un caiet pe care îl poartă mereu la ea, Lukeria, care și acum ține icoane ascunse lipite pe spatele tablourilor cu natură moartă din bucătărie, Zoya, care e singura deținătoare a unui exemplar de revistă glossy din bloc, din care își alege imaginar ținuta și redecorează casa, și apoi bărbații, Mircha, care beat fiind cade de pe bloc și din cauza înghețului nu poate fi îngropat, iar corpul lui, sub un morman de zăpadă în curte, refuză să se descompună, ba mai și apare spectral să le explice sensul vieții celor din jur, Yuri, veteran de război la 21 de ani care refuză să-și dea jos casca de cosmonaut a presupusului său tată și își dorește cu disperare să se transforme în pește, sau Vitek, care antrenează o ceată de copii ai străzii pentru operațiuni de furt și prelevare de organe.

Animate de vise ciudate, trăind mântuiri mari și mici, așteptând să li se întâmple lucruri ieșite din comun, aceste personaje scriu împreună o carte de vise incredibilă, pe care v-o recomand cu căldură.

Cărțile pentru copii propun niște excursii minunate, iar “The Flint Heart” nu este o excepție de la regula asta. Cartea, scrisă în 1910 de Eden Phillpotts, scriitor care a fost admirat pentru scrierile sale de personalități atât de diferite și asemănătoare precum Jorge Luis Borges și Agatha Christie a împlinit un secol, iar scriitorii Katherine și John Paterson, secondați de ilustratorul John Rocco (al cărui nume vă este probabil cunoscut dacă ați citit seria Percy Jackson a lui Rick Riordan sau dacă ați citit cu atenție end credits din Shrek) au dat o nouă alură cărții în toamna lui 2011.

Noua “The Flint Heart” (Candlewick Press, oct-11) vine cu un site propriu și un trailer pentru filmul cu același titlu care va fi lansat în 2012 – IMDB.

Katherine și John Paterson au făcut o treabă bună cu textul lui Phillpotts, dacă lăsăm la o parte considerente etice. Confruntând textul lor cu originalul (disponibil aici în varianta originală), exceptând câteva aduceri la zi care țin de grafie și de naturalețea limbajului, așa cum era în 1910 și cum este un secol mai târziu în 2011, textul nu ar fi avut nevoie să sufere prea mult, sau chiar deloc – depinde cum privim problema recepției unui text și gustului pe care acesta îl lasă.

Plecând de la premisa că un text deja istoric nu are cum să aibă appeal la cititorii de YA actuali, care se confruntă cu alte standarde de limbaj, voit sau nevoit, autorii noii cărți au sărăcit semantic cartea lui Phillpotts, dar au făcut-o să sune ca o carte scrisă în 2011. Ceea ce e și bine și rău.

Eu unul nu sunt absurd să am pretenția să găsească un copil născut după 2000 fun-ul dintr-un text scris acum un secol (e normal să rezoneze cu foarte puțini), iar circulația unui text de acum un secol fără un boost de marketing și o ilustrație hip va fi sigur restrânsă la câteva rafturi gestionate de părinți și nici așa riscul de a aduna praf nu e redus.

Așadar corect sau incorect din punctul de vedere etic, e bine că “The Flint Heart” are șanse să ajungă din nou în raft: formatul atractiv, site-ul companion și filmul de anul viitor îi dau șanse de supraviețuire. J. K. Rowling a dictat alte reguli pentru recepția cărților pentru YA în secolul nostru și poate e mai bine așa.

Povestea supraviețuiește, cu siguranță, și poate asta este mai important decât tipul de întrebări și gradul de lipsă de încredere despre care vorbeam mai sus. Pentru că poveștile inspirate din folclorul din Dartmoor și din imaginația bogată și prietenoasă cu cititorul a lui Eden Phillpotts chiar merita o șansă.

Mi se pare de altfel o coincidență drăguță că o poveste despre o inimă de cremene care se pierde în istorie și reapare după secole păstrându-și puterile malefice are același destin și cartea care o cuprinde dispare și reapare în istorie.

Inima de cremene nu e genul de poveste care poate fi repovestită, ci doar citită și iubită – așadar în afară de a vă invita să o citiți la rândul vostru – preferabil asaltat/ă de întrebările unui copil căruia i-o citiți – nu vreau să divulg nimic din poveste.

Fie în varianta originală din 1910, fie în cea glossy și bogat ilustrată din 2011, “The Flint Heart” este o lectură bună pentru vacanța de iarnă, așadar dacă aveți chef de o vacanță cu parfum copilăresc și doriți să adăugați la patrimoniul poveștilor care v-au fascinat în copilărie încă o poveste care vă va fascina și adulți fiind, “The Flint Heart” este o alegere mai mult decât potrivită.