Lună: septembrie 2022

Când am aflat prima dată despre această carte, nu mică mi-a fost mirarea: o carte despre vocea lui Antony Hegarty? Și apoi: în franceză? Prietenii de la Le Mot et le Reste (+) scot cărți foarte drăguțe, doar aruncați un ochi; dar nu mă așteptam să găsesc cartea asta. De fapt o să fiu sincer: ea m-a găsit pe mine.

Jérôme Solal s-a apucat să scrie despre sentimentele diverse pe care i le trezea vocea lui Antony Hegarty în 2005. De atunci și până în apr-11, la publicarea cărții “La Voix d’Antony” au trecut șase ani, iar tot acest timp, domnul Solal a fost cât se poate de discursiv și deschis cu trăirile intime pe care le are animat de muzica Antony and the Johnsons și mai mult decât atât, s-a documentat cu orice material la dispoziția sa pentru a încerca să redacteze o istorie emoțională și emoționantă a parcursului creativ al formației și al star-ului său, vocea lui Hegarty.

Desigur o lectură care nu poate interesa decât pe cei pasionați de muzică (biografiile muzicale nu sunt, cred, în topul de lectură al niciunui editor) și de istoria in-the-making a celor care și-au adus aportul creativ la colosul Antony and the Johnsons, cartea depășește granițele aride ale biografiei și devine rând cu rând o odă fantastic de bine calibrată adusă calităților vocale ale lui Antony Hegarty.

Dacă nu pentru pertinența documentării, atunci sigur pentru poezia perpetuă a cărții, și tot merită răsfoită. E o carte care invită la reverie și care confirmă sentimente pe care puțină lume a avut dibăcia sau aplicația să le pună în cuvinte, și invită la noi și noi audiții.

Seria de eseuri cuprinsă în ”La Voix d’Antony” este însoțită de o discografie amplă (cca.100 pagini!) a formației; luând fiecare versiune, fiecare single, fiecare lost tape sau colaborare și arhivându-le frumos, din 1994 în 2010, făcând istoria poate pentru prima oară scrisă a alaiului în fruntea căruia se află Marsha P. Johnson, și în care apar pasager Björk, Laurie Anderson, Franco Battiato, Marianne Faithfull, Hercules and the Love Affair, Cocorosie sau Lou Reed.

Mi-a plăcut foarte tare “La Voix d’Antony” și mi-aș dori, dintr-o multitudine de motive, să recitesc peste ani, o versiune ‘adusă la zi’.

Azi sau mâine. Va dispărea numărul de telefon al mamei mele din last calls și nu va mai apărea niciodată. Am încercat să găsesc setarea cu care modifici numărul de contacte afișate în secțiunea aceasta fără niciun rezultat. E doar încă unul din lucrurile inevitabile care pur și simplu te înnebunesc când se întâmplă, dar care probabil nu înseamnă nimic. E doar o urmă, că aș putea tresări și avea din nou cinci ani pentru că mă sună mama.

Altcineva a spus asta, că numărul de urme pe care cineva le lasă în urma sa, fizice și tangibile, nu o să fie niciodată suficient de mare. Nu cred că aș fi fost resemnat dacă acum mă uitam la un documentar cu mama, sau mă plimbam într-un muzeu, aceeași neputință și același dor m-ar fi cuprins clipă de clipă.

Iar urme există, și le voi descoperi zi de zi. Ieri de pildă am citit din caietul de rețete al mamei, scris de mână cu o caligrafie pe care am admirat-o întotdeauna și pe care am vrut în egală măsură să o imit și de care să mă îndepărtez. Și tot ieri am găsit o marionetă pe care a făcut-o când aveam una din multele boli ale copilăriei și care mă fascinează până și azi. Intactă, fără nicio cusătură desfăcută, la fel de vie cum mi-o aminteam. Lucruri se găsesc în fiecare zi. Oameni nu.

Știu că de fiecare dată când o să deschid ușa apartamentului o să le văd pe multele mele mame trecând prin fața ochilor. E inevitabil. Pe mama care m-a învățat să scriu, pe mama care m-a învățat să iubesc ce iubesc azi, pe mama care a plâns când am încercat să fiu bărbat și nu am plâns eu spunându-i “m-a părăsit“, pe mama care știa să scurteze zilele de iarnă în care rămâneam înzăpeziți în casă și pe mama care nu se culca până nu-mi corecta caligrafia.

Pe mama care m-a învățat să fac cele mai bune deserturi și cu care nu a trebuit niciodată să discut politică. Și celelalte de mii de mame pe care am avut bucuria și onoarea să le cunosc. Stația lor în câmpul meu vizual este la fel de inevitabilă.

Sunt multe lucruri pe care cineva le poate spune atunci când cineva drag pleacă. Și multe lucruri care rămân nespuse, așa, din viețile noastre și ale mamelor noastre care nu ajung în cărțile de istorie. Aș vrea să le pun pe toate pe hârtie de frică să nu le uit într-o bună zi. Inevitabil ar fi, în cazul acesta, să nu uit.

Altcineva a spus asta, mamă, mai stau puțin la joacă și apoi vin și eu sus.