Lună: august 2022

“The Marriage Plot” a lui Jeffrey Eugenides este desigur o carte pe care o așteptam demult. Oricine s-a îndrăgostit de Eugenides poate să tragă concluzia că nouă ani (sau câți ani au trecut de când s-au întâlnit de pildă cu “Middlesex“) e un pic cam mult. Chiar dacă așteptam mult cartea asta, așteptările mele nu erau mari. Din ce am citit, “The Marriage Plot” nu avea să fie nici “The Virgin Suicides” și nici “Middlesex“. Chiar și așa, a fost o carte care mi-a plăcut. Imens.

“The Marriage Plot” (oct-11, Fourth Estate) nu este genul de carte de care te îndrăgostești cu ușurință; poate și pentru faptul că se apropie încet-încet, dar sigur, de cititor. Intriga căsătoriei din titlu și roman e cea a vieții care nu a învățat suficient din literatură să fie la fel de docilă și la fel de prietenoasă la deznodământ.

În anii 1980 ai unor rivalități de colegiu american, Madeleine Hanna se arată mirată într-un sens livresc de maxima referitoare la fericirea maritală a lui Trollope (“There is no happiness in love, except at the end of an English novel“) și studiază victorienii (care, după părerea ei sunt atât de puțin victorieni) în timp ce viața îi arată că atât fericirea cât și finalul sunt două noțiuni strict personale.

Într-un triunghi amoros palpitant și cât se poate de romantic cu Leonard Bankhead și Mitchell Grammaticus, Madeleine face alegeri, ia hotărâri, ajunge în situații mai mari decât poți duce atunci când abia ai ieșit de pe băncile colegiului.

Polarizând instinctele și intelectul ei, Leonard și Mitchell îi arată fiecare câte o oportunitate, dar distanța dintre ce ar putea fi și ce este cu adevărat viața ei (și a lor) ia dimensiuni când liliputane, când monstruoase, oricum, nu pică nicicum bine în planul fericirii maritale. Despre intriga căsătoriei și despre deznodământ nu voi spune nimic, pentru că e un deliciu rezervat numai cititorilor cărții.

Eugenides își face bine treaba și creează momente și cinematografii încântătoare. Tablourile memorabile ale romanului nu sunt puține, dar sunt dozate cu tactul unui amant priceput și întotdeauna într-o exprimare exemplară.

Poate că aceste motive nu ar fi suficiente să-ți placă o carte, dar mai adaug în talerul care-l ține pe Eugenides în balanță și atitudinea foarte umană care îl animă în actul narativ, una pură și nealterată de jocuri de putere, conștiințe superioare sau tradiții narative.

Și bineînțeles, arsenalul documentării lui Jeffrey Eugenides, de la sartorialul anilor 1980, la slang-ul pe care azi nu-l mai folosește deja nimeni, la spațiul aspirațiilor culturale ale ‘copiilor’ deceniului, de la Led Zeppelin la Maica Tereza trecând pe la Luce Irigaray. Totul stăpânit perfect în 400+ pagini care te scot din cadrul tău cunoscut și îți arată partea nevăzută a relațiilor pe care altfel le-ai considera banale.f

“Mygale” (titlul franțuzesc al cărții “Tarantula/The Skin I Live In“) a apărut în 1995, într-o colecție de polars, cu un oarecare succes pentru iubitorii genului polițist. Thierry Jonquet, autorul scurtei cărți de 120+ pagini a murit în 2009, înainte ca planurile lui Almodóvar de a prelucra “Mygale” pentru ecran să se fi concretizat și să redea astfel interesul stins în ultimii 15 ani față de cartea lui Jonquet.

Anul acesta, L’Express făcea o listă de patru motive pentru care n-ar trebui să citim cartea lui Jonquet (+) într-un act de jurnalism cel puțin îndoielnic. Bucuros că am ocazia să citesc cartea înainte de a vedea filmul lui Almodóvar, “La Piel que habito” săptămâna viitoare, m-am apucat să citesc cartea lui Jonquet, în ciuda caveat-urilor puerile ale celor de la L’Express.

Și nu pot să spun că am greșit citind-o, cel puțin nu din perspectiva tradiției mele de a citi cărți înainte de a vedea filme și desigur nu din cauza calității scrierii lui Jonquet. Nu sunt convins că “Tarantula/The Skin I Live In” (Serpent’s Tail, iul-11) îmi va periclita ‘lectura’ filmului, doar m-a făcut încă și mai curios de felul în care Almodóvar a ales deja să redea povestea foarte întortocheată și deformată de o exprimare foarte laconică de Jonquet.

După lectură, desigur, concluzia pe care o trag, este că e un roman foarte greu de dramatizat pentru ecran, și că deși subiectul se înscrie într-o linie clară care să aibă de-a face cu Almodóvar, sunt curios cum se poartă cu textul altcuiva.

Am citit scenariile filmelor sale de la “Todo sobre mi madre” încoace și m-am ciocnit deseori de vanitatea simpatică cu care Almodóvar alege mărcile vocale ale personajelor sale și le face almodovariene; astfel, pe lângă curiozitatea mea față de cât de literal sau original a reușit să fie cu povestea chirurgului Richard Lafargue și a soției sale Eve și pe lângă curiozitatea deja naturala față de orice face Almodóvar, vreau să văd cum dă viață personajelor deja dotate cu cuvinte și expresii faciale destul de clare pentru mine după lectura cărții.

Carte care, desigur, poate fi citită și fără experiența filmului, până la urmă a existat deja 15 ani fără el; iar lectura unui roman polițist în care pânza de păianjen a furiei, nebuniei și răzbunării țesute de personaje pendulează între psihiatrie și chirurgie nu e chiar pentru toată lumea plăcută, dar interesantă nu are cum să nu fie.