Lună: iulie 2022

De fiecare dată când Jeanette Winterson lansează o carte, fac de două ori febră. Prima dată atunci când aud vestea, iar a doua oară în ziua în care apare/citesc cartea. Că nu are prea mare legătură cu apariția mi-am dat seama ieri, când am citit ultima ei carte, “Why Be Happy When You Could Be Normal?“, care urmează să apară pe 27-oct la Jonathan Cape.

Nedezmințind teoria mea despre Jeanette Winterson și febră, cu două grade peste temperatura acceptabilă și ținându-mi greu ochii deschiși, am citit cartea pe care am așteptat-o de la începutul anului. Veștile sunt bune și pentru viitorul meu de cititor de Jeanette Winterson, intrucat la începutul lui 2012 va lansa un nou roman (primul de la “Stone Gods” din 2007, dacă nu punem la socoteală și volumul al doilea din seria ei de YA, “Battle of the Sun” din 2009), inspirat de povestea vrăjitoarelor din Pendle Hill.

“Why Be Happy When You Could Be Normal?” este un first pentru Winterson. O autobiografie în adevăratul sens al cuvântului, cartea reia poveștile pe care cititorii săi le-au cunoscut poate în cea mai puțin ficțională operă a sa, “Oranges Are Not the Only Fruit” și trasează o linie clară între realitate și ficțiune, una pe care, deși recunoaște că nu o avantajează, are nevoie să o povestească.

Mama lui Jeanette din “Oranges” devine și mai înspăimântătoare prin poveștile despre doamna Winterson, habotnica păstrătoare a curățeniei, moralei și mesagerul cel mai alert al apocalipsei, dar asta nu înseamnă că Jeanette Winterson, scriitoarea, nu poate să vorbească afectuos despre lucrurile care i-au rămas dacă nu ca amintiri plăcute, măcar ca singurele amintiri față de care să-și permită uneori să fie nostalgică.

Fericirea lui Jeanette-personajul nu e pusă la grelele încercări la care a fost supusă și s-a supus singură Jeanette-scriitoarea; de aceea, căutarea fericirii în viața reală, despre care Winterson este cât se poate de sinceră, pare pe alocuri mai ficțională decât ficțiunile pe care le cunoașteți poate deja; la efect participând desigur ansamblul stilistic cuceritor al scriitoarei.

De la lupta de a fi un pic mai mult decât îi permitea predicția socială care tăia aripile tuturor femeilor din zona industrială a Manchester-ului din anii 1980, la cum a descoperit cărțile și cum a întâlnit, fără să o recunoască, iubirea, Winterson pendulează între ani și locuri cu o agilitate înspăimântătoare. Nimic din ficțiunea cronologică a vieții nu i se împotrivește, iar rezultatul merită reverențe repetate.

Pentru că nu i-e frică de timp, iar amintirile pe care-ar putea să le piardă în procesul narativ nu au altă valoare decât că sunt singurele ei amintiri, copilul adoptat vorbește polifonic în același timp cu tânăra rebelă și cu scriitoarea matură și – cel puțin ca recunoaștere socială – împlinită, iar corul lor, părtaș doar cu lucrurile bune și motivante, spune o poveste la fel de fascinantă ca prețioasele “The Passion“, “Lighthousekeeping” sau “Written on the Body“.

Practic întreaga recuzită din “Oranges Are Not the Only Fruit” e prezentă în “Why Be Happy When You Could Be Normal?“; dar autobiografia lui Winterson nu se oprește aici, povestește și episoadele față de care a preferat tăcerea în relația ei cu ochiul public, vorbește cu demnitate despre încercările de sinucidere, despre depresiile pe care le-a avut după despărțirea de Deborah Warner sau despre felul în care a învățat să se lase iubită de Susie Orbach, în loc să se încrânceneze în a iubi doar ea, eventual, într-un scenariu nefericit.

În autobiografie Winterson vorbește și despre căutarea mamei sale adevărate și despre felul în care regăsirea părintelui biologic nu înseamnă – sau nu ar trebui să însemne întotdeauna – o regenerare vitală și atingerea unui plan care părea mult mai dezirabil în mintea copilului care se știe adoptat decât în fața ochilor adultului care știe că poate.

În jocul de umbre și lumini pe care îl poartă cu sine în autobiografie, Jeanette Winterson nu uită că există versiuni fidele dar neadevărate, și că pentru ceea ce reușești să aduci la lumină mor universuri întregi de informații, posibilități, în fine, vieți pe care le-ai putea avea și le lași în urmă. “Când m-am născut, am devenit colțul vizibil al unei hărți împăturite”, spune Winterson despre acest joc între secret și cunoscut, casă și dor, adevăr și minciună.

“Why Be Happy When You Could Be Normal?” este un titlu inspirat din ultimele cuvinte pe care mama sa i le-a adresat atunci când la 16 ani și-a părăsit familia adoptivă, crezând și sperând că va fi fericită. Căutarea de sine, a unui cămin, a iubirii i-au luat mult timp. Și, de dragul narațiunii, dorește să spună că acum este împăcată cu sine, și-a construit un cămin și a găsit iubirea. Iar eu, unul, vreau să cred la rândul meu că este așa.

Nu pot să nu recomand “Why Be Happy When You Could Be Normal?“; dar trebuie să recunosc că în absența lecturii “Oranges Are Not the Only Fruit” poate părea doar o afirmare prea incisivă a unei persoane care ar fi putut duce o viață normală și nu neapărat fericită.

O dată sau de două ori pe an mi se întâmplă să exclam, aceasta e probabil cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta. Anul trecut, de pildă, mi s-a întâmplat cu “Room” de Emma Donoghue (+) și cu “Let the Great World Spin” de Colum McCann (+). Cu Ali Smith, povestea mea de dragoste începe relativ cu multă vreme în urmă, când “The Accidental” sau “Girl Meets Boy” mi-au atras atenția, dar nimic din ce am citit scris de ea nu m-a pregătit pentru impactul pe care l-a avut “There But For The” (iun-11, Hamish Hamilton Ltd.). Cartea am citit-o dintr-o răsuflare (o expresie care are un sens, având în vedere că n-am închis-o pânâ n-am terminat-o) și nu mi s-a părut nicio clipă că stagnează, devine artificială sau devine previzibilă. Chapeau, Ali Smith!

Există un plan în care Ali Smith face titlul gramatical incomplet plauzibil pentru cititor: there, but, for și the sunt cuvintele cu care încep cele patru secțiuni ale cărții. Dar nu e aceasta povestea din carte – un aranjament malițios de cuvinte în care primele cuvinte ale secțiunilor sunt relevante pentru ce urmează să se întâmple.

Povestea centrală a cărții este una incredibilă, dar pentru care autoarea nu simte nevoia să treacă de granițele realului pentru a o face mai credibilă: la o petrecere ipocrită organizată de niște nouveaux riches de Londra, care cred în diversitate (și chiar așa se cheamă petrecerea pe care o organizează, diversity party), unul din invitații necunoscuți (prieten de-ai prietenilor) se ridică de la masă fără un cuvânt, urcă la etaj, unde se închide într-o cameră și refuză să iasă. Miles, acesta fiind numele bărbatului, este un personaj secundar al poveștii, apărând doar narat la persoana a treia în a doua secțiune a cărții.

Povestea, care se întinde pe mai multe luni, luni pe care Miles le petrece în camera de sus a familiei Lee, este narată în cele patru secțiuni din perspective diferite de Anna, o fată cu care Miles a petrecut câteva ore la Luvru în anii 1980 într-o excursie de liceeni în Europa (și pe care familia Lee o cheamă crezând că între ea și Miles au existat alte legături până în 2009, și că ea ar putea să-l convingă pe Miles să părăsească reședința familiei, în care toți devin mai conștienți de sine în prezența unui străin, fie, unul închis într-o cameră); de Mark, prietenul familiei Lee care l-a adus pe Miles, pe care îl cunoscuse recent, la diversity party-ul organizat de aceștia; de May Young, o bătrână dintr-un azil, pe care Miles obișnuia să o viziteze an de an de ziua fiicei sale, Jennifer; și de Brooke, o fetiță de 9 ani, foarte dezghețată, care a fost și ea la petrecere cu părinții săi la vecinii Lee și care dezvoltă un cult pentru Miles și poveștile care roiesc în jurul acestuia.

Brooke nu este singura care dezvoltă un cult pentru Miles, în fața ferestrelor reședinței Lee se perindă de-a lungul lunilor în care Miles stă închis în cameră mii de oameni care îi cer lui Milo (numele pe care familia Lee l-a dat presei) fie să refuze să iasă, fie să iasă și să redea pacea căminului Lee și care cumpără merch pe care dna. Lee l-a creat într-o inițiativă nu tocmai încununată cu succes.

Poveștile din carte sunt ge-ni-a-le. Preferata mea, capitolul For, este despre May Young și șederea ei într-un azil, în care nu îi vine să creadă, în care își amintește că soțul ei când i-a dat numele său de Young în urma căsătoriei i-a promis că o să rămână mereu tânără, în care într-o bună zi apare o tânără, care pretinde că a fost trimisă să aibă grijă de ea o zi, ziua fiicei sale și pe care May Young o crede un mesager al lumii de dincolo, așa cum și soțul ei, care în ciuda numelui nu a rămas tânăr, vedea un tânăr în cameră înainte să moară, pe care nu-l vedea nimeni altcineva și pe care îl întreba dacă a venit să-l ia.

May Young, care refuzase până la momentul respectiv să vorbească cu oricine din azil, începe și vorbește cu tânăra și o convinge pe aceasta să o ia mai repede, iar aceasta chiar asta face, își cheamă prietenul cu mașina și o ajută să evadeze din azil. Nu toate semnele sunt ceea ce par a fi, pare concluzia capitolului, în care May Young se regăsește într-o suburbie a Londrei, cazată la un prieten al tinerei, cu o poftă nouă de viață și cu certitudinea că viața ei poate avea loc și în afara azilului, chiar dacă nici propriii copii nu mai cred asta.

Tânăra, aflăm, fusese trimisă de Miles, care, aflându-se în izolare voluntară, nu voia să rupă tradiția de a fi alături de bătrâna doamnă Young de ziua fiicei acesteia. Acesta este doar unul din gesturile pe care Miles le face pentru a fi simpatic cititorului (cuvântul potrivit ar fi adorabil, e pur și simplu un personaj adorabil). Anna, Mark și Brooke la rândul lor ne dezvăluie lucruri incredibile despre Miles și chiar dacă nici Ali Smith ca strateg și nici prin intermediul lor nu simte nevoia să ne povestească motivele pentru care Miles alege să se închidă în reședința Lee, îl fac mai plauzibil, mai real, mai motivat să facă asta de-a lungul narațiunii.

Cartea lui Ali Smith mi-a amintit pe rând de melodia “Paranoid Android” de la Radiohead, de Michael Cunningham, Carson McCullers și Julian Barnes. Și cu un strop de Jeanette Winterson pentru topping. Numele astea sunt menționate nu pentru că ar împrumuta ceva de la ele, ci pentru a da mai mult din senzația pe care mi-a lăsat-o cartea, una foarte plăcută și persistentă. Vă recomand “There But For The” cu cea mai mare căldură.

Oglinda nopții. Ochii tăi, săbii verzi înfipte în carnea mea. Valuri care trec printre degetele noastre. Tu întreg în spațiul de sunete, la fel în umbră și în lumină. Tu te vei numi auxocrom, cel care captează culoarea. Eu mă voi numi cromofor, cea care dă culoare. Tu ești toate combinațiile posibile de numere. Viața. Dorința mea de a înțelege încotro se îndreaptă linia vieții umbrei și mișcării. Tu umpli și eu primesc. Cuvântul tău străbate tot spațiul ăsta și ajunge până la celulele mele, aștrii mei, și apoi se îndreaptă spre ale tale, acolo de unde vine lumina pe care eu pot să o dau.

Era multă sete strânsă de ani de zile în corpul nostru. Cuvinte înlănțuite pe care n-am putut să le zicem decât cu buzele visului. Vis încolțit de miracolul vegetal al corpului tău. Peste forma ta, la atingerea mea, îmi răspund pleoapele florilor, susurul râurilor. Toate fructele sunt în sucul buzelor tale, sângele rodiilor, munții perelor și ananasul aristocrat. Te-am oprimat la pieptul meu și miracolul formei tale mi-a penetrat sângele prin buricele degetelor. Miros esență de stejar, amintire de alun, adiere verde de salcie. Orizonturi și peisaje pe care le-am străbătut numai cu sărutul.

O uitare de cuvinte va forma limba exactă pentru a înțelege privirea ochilor noștri închiși. Ești prezent, dar intangibil, ești cel care a creat universul camerei mele. Absența ta germinează, tremură în zgomotul orologiului, în pulsații de lumină, respiri prin oglindă. De la tine până la mâinile mele pot să străbat deja tot corpul tău și fiind cu tine un moment sunt și cu mine un moment. Iar sângele meu este miracolul care se scurge prin venele aerului, de la inima mea până la inima ta.