Se întâmplă în felul următor. Fără ştirea ta o mie de tăieturi mici îţi lacerează corpul şi se vindecă greu. Sub transpiraţia dulce a încercărilor de vindecare, rănile ustură şi fac scenariul unor mari poveri pe care să le cari după tine şi să le numeşti bagaj emoţional improbabil. Ai încercat, îţi spui, ai încercat şi eşuat lamentabil

Încă o dată, adaugi amar şi refuzi să te trezeşti la realitatea cea mai reală: fiecare eşec emoţional te îndepărtează de vârsta la care ai mai fi putut să începi să iubeşti pe cineva timp de cincizeci de ani.

Sexul se trezeşte totuşi la douăzeci şi patru de ore de când ai părăsit patul la fel de bine ca şi la doi ani. Când te ridici din pat refuzi să scrii ficţiunea dorinţei pentru că şi asta doare. Doare să fii într-un spaţiu complet penetrabil, dar gol.

Nu mai ai răbdare cu rănile. Le zgândăreşti cu necunoscuţi abrazivi care nu îţi rafinează nici arta de a face dragoste şi nici filozofia de viaţă. Pe marginea patului ai foarte puţine lucruri de recunoscut către tine. Şi prea puţin feedback de oferit.

Cele o mie de tăieturi minuscule se multiplică flagelator, este o poveste de multipli de o mie. Şi harta lor nu mai spune nimic despre tine. Poate atunci e bine să te opreşti. Au.

Î: Ce-ai păţit? Te-ai lovit?
R: Da, dar a trecut foarte mult timp de atunci.

Mama? Da. Cum se citește cuvântul ăsta? Să vedem. Atribut. A-tri-but. Dar ce carte e asta? Am găsit-o. Of. Mama, ce înseamnă atribut? Nu știu dacă asta e o carte pentru tine. Dar înseamnă ceva, nu? Dacă scrie aici? Atribut este blond, deștept, tânăr. Orice ești este un atribut. Și dacă sunt brunet este tot a-tri-but? Da. Bine atunci, eu citesc.

Caută exact acel atribut mental care te face să te simți viu în cea mai mare măsură și cel mai profund fel, căci odată cu asta va veni și vocea care îți spune, acesta sunt eu cu adevărat, și când ai găsit starea asta de spirit, urmeaz-o.

Cu colțul ochiului o urmăresc pe mama. Mama și șalul ei alb (cel mai alb șal pe care l-am văzut vreodată), nu îl poartă decât rar. Când îl poartă, nu îmi dau încă seama de ce, mi-e și mie cald. Și simt că e un fel de sărbătoare. Am opt ani și citesc o carte de oameni mari, poate așa o să cresc și eu mai repede.

***

Ieri seară căutam o scrisoare. Știam că am văzut-o într-o carte, voiam să o recitesc. Scrisoarea, nu cartea. Seara s-a terminat citind William James: cartea pe lângă care am trecut ani de-a rândul și nu mi-am dat seama că am citit-o, din scoarță în scoarță când aveam opt ani.

Evident, îmi spun acum, nu am înțeles nimic din lecția de autenticitate, dar probabil mi-am îmbunătățit dicția și mi-am îmbogățit relativ vocabularul. Și nu, nu m-am făcut mai mare, drept pentru care, din câte îmi amintesc, e singura carte de oameni mari cu care să fi cochetat la opt ani.

Dar mi-am amintit de șalul mamei mele. Și de cât de rar l-am văzut în ultimii ani. Și era tot alb, și tot cald, și tot sărbătoare, departe de calendarele oricărei religii. Dar era bine. Și m-am gândit că într-o zi o să găsesc șalul și mama nu o să mai fie: cred că vreau atunci să-l pun pe mine. Un șal alb care-ți dă mai multă autenticitate purtându-l decât ignorându-l.