Niște lucruri pe care nu știu unde să le pun și care s-au întâmplat în ultima vreme și am fost prea ocupat să le dedic timp, să nu mai pun la socoteală să le pun pe blog!

M-am îndrăgostit de melodia asta. Iremediabil.

În altă ordine de idei, nu mai sunt single. Ceea ce înseamnă că am cui să îi dau parola să vă anunțe dacă mi se întâmplă ceva și intrați la idei că nu am mai postat nimic de ceva timp.

Azi m-am întâlnit cu Robert să lucrăm la ceva și din taxi am văzut primul curcubeu în ultimii doi sau trei ani.

Săptămâna trecută mi-a venit de la amazon.com cartea Navei tradusă în engleză. Aflasem că s-a lansat în octombrie traducerea, dar tot nu îmi vine să cred că timp de șase-șapte ani n-a tradus-o nimeni.

Seară de seară nu reușesc să trec de pagina 41 din ‘De Vliegeraar‘ a lui Khaled Hosseini și încep să mă întreb dacă e limba sau cartea. Am încercat să citesc și în timpul zilei și totuși e o carte pe care tot în olandeză decât în orice altă limbă aș citi-o, dar nu sunt încă în stare să spun de ce.

Am slăbit un număr de kilograme pe care lumea începe deja să îl observe. Mai puțin Andrei, care are alte standarde. Dar nu pot să mă supăr pe el, că azi e ziua lui.

Am uitat ‘The Private Lives of Pippa Lee‘ într-o cafenea: dacă o găsiți, vă rog să îmi spuneți. Nu știu ce cafenea, dar știu că în carte aveam un ambalaj de Chupachups.

Cum a fost la Bruxelles am scris aici, tot aici o să scriu cum va fi la Madrid.

În ultimele zile am umblat mai mult în tricou, ceea ce-mi destabilizează ideea de sezon, dar nu mă plâng. Asta nu înseamnă altceva decât că vacanța e mai aproape decât permite calendarul.

Și am făcut un patchwork din tot blogul; pentru mine e un gest semnificativ.

Nu în ultimul rând, am renunțat la intențiile de a mă de-Paco Rabanne-iza, doar am schimbat gama.

În ultima vreme toate postările mele au avut iz de bilanț și de comemorare, și pentru că mă simt chiar confortabil în planul ăsta în care trebuie să trăiesc mai puțin în prezent decât în trecut și viitor (n-a spus nimeni că tulburările psihice n-au doza lor de confort), n-am de gând să schimb macazul.

Zilele astea mă întreb când am avut timp să mă gândesc măcar la faptul că am avut 30 de ani. Acum 25 de ani părea o vârstă superbă, la fel și acum 20 de ani. Acum 15 ani mi se părea mizerabilă, iar acum 10 înspăimântătoare.

Când în sfârșit mi s-a întâmplat, mi-am tratat fobia de 30 de ani cu amnezie și a funcționat. dar, ca să citez dintr-un serial drag mie, n-am început încă terapia pentru 50 de ani așa că fără fast-forwarduri. Buuuuuuun.

Ca să nu devin prea morbid, nu o să fiu exhaustiv cu sentimentul care se profilează, și cu confirmarea de la un prieten că face parte dintr-un etos homosexual adult și urban, da, sentimentul ăla, de o să îmbătrânesc și o să fiu singur și cvasi-homeless (pentru că probabil nu o să pot să îmi mențin traiul și o să îmi pierd casa și dinții dacă nu are nimeni grija de mine).

Deocamdată asta e la stadiul de fobie, dar nu văd niciun motiv pentru care peste încă 30 de ani (care deja mi se par mai mulți decât primii 30 de ani) să nu alerg pe străzi doar în Calvin Klein-i ponosiți și să împart floarea soarelui la trecători.

u e un scenariu care să mă sperie din cauză că e pesimist, ci doar pentru că nu văd foarte multe floarea soarelui peste 30 de ani.

La 30 de ani am învățat:

– să beau un litru de lapte pe zi pentru că mi-e frică de fracturi și căderi de calciu

– să călătoresc singur

– să fac abdomene chiar dacă mi-e silă de genul ăsta de activități

– să caut mai puține răspunsuri, dar nu și să pun mai puține întrebări

– să dorm singur și cu lumina stinsă

– să mă joc de-a mine

În rest, lucrurile sunt identice cu ce am trăit până acum. Poate un pic mai optimiste, sau, poate, vă păcălesc mai bine, pentru că zâmbesc tot timpul.