Lună: februarie 2022

Pentru că asta e cea mai bună traducere pe care am găsit-o (eu) pentru asta. Şi ceva îmi spune că nu va fi prea târziu. Că zilele petrecute singuri vor părea chiar puţine şi că sub magmatica singurătăţii, pe care o revitalizăm cu încă o pagină întoarsă, mereu din altă carte, şi cu haine prea scumpe plătite.

Overtime, emitem semnale luminoase (de afară pare un haos, dar ce ordine e de fapt în interior: fascicole puternice, care se ramifică într-un mod primordial, arborii pe care îi cunoaştem de veacuri doar le-au luat forma). Nu ştiu cine le poate citi, dar nu pot să cred că sunt unic în nimic.

Uite, la mine în privire, sunt sarea apei mării, soarele de Barcelona, şi ultimele cinci secunde din fiecare melodie a lui Kate Bush. Şi asta nu e lucru puţin, dar mă îndoiesc că ştie cineva asta.

***

Astă seară, în pat, păreai atât de fragil. Şi nu erai genul meu de fragilitate. Era cea mai mare distanţă care putea să ne despartă şi totuşi să ne ţină între patru pereţi.

M-am îmbrăcat cu aceeaşi simetrie cu care mă dezbrăcasei cu cinci minute înainte şi m-am asigurat că în privirea ta e neîncredere şi nedumerire: am refuzat să citesc luminile care nu se organizau aşa cum mă aşteptam şi am plecat. Pentru că era târziu şi curând cineva o să ne găsească.

Shut your eyes, there are no lies
In this world we call sleep
Let’s desert this day of hurt
Tomorrow we’ll be free

Asta a spus-o Paul Johnson, şi eu îl cred, pentru că istoriile lui despre creştini, intelectuali şi evrei sunt mai bune decât cele ale fraţilor Grimm. Si într-o zi care nu încă nu există, cu o temperatură incertă, cu un ceas care stă (genul ăla de zi, în care te uiţi pe geam şi poţi să spui că este orice oră) şi cu prea multă ceaţă.

Eu m-aş băga în pat şi aş reciti, cred, ‘Intellectuals‘, pentru că deşi nu mă fascinează subiectul, mă fascinează oamenii care-ţi organizează realitatea într-un mod convenabil şi îţi oferă suficient sprijin anecdotic să uiţi.

Până la urmă, cât de greu este să le dai lucrurilor un nume, cu conştiinţa că etimologia trebuie să fie coerentă, şi totuşi să speri că măcar o mână de oameni le vor lua pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce înseamnă, şi vor trăi previzibil de fericiţi.

Dacă nu are sens să spui că are sens, atunci şi reciproca e valabilă. La pragul dintre coerenţă şi delir, ne întâmpină prea multe lucruri, pe care ne-am înrăit să le facem ‘ale noastre’ şi să ne înfăşurăm în steagul lor ca să ne ascundem lipsa de sens.

Devine evident de permeabil totul când încercăm să numim asta poziţie personală. Devine hilar când ne complacem în credinţa deja populară că suntem relevanţi pentru ceilalţi şi prin opţiuni şi poziţii. Să zâmbim că suntem un sat global populat de pitici lideri de opinie.

Şi, ceea ce este poate cel mai supărător, deşi suntem gata să recunoaştem oricând că opţiunile respective sunt bifate dintr-o serie (aleatorie, dar făcută coerentă, limitată, dar nu limitativă). Doare să treci peste cele cinci minute în care poziţia ta polarizează discuţii argumentate de fiecare după propriile criterii şi fobii.

Iar apoi ne-am obişnuit să trăim în cicluri de n ani în care să găsim motivul pentru care alegerile noastre au fost orice altceva decât greşite (în cel mai bun caz am fost induşi în eroare şi trădaţi), iar cu fiecare nou moment în care trebuie să ne exprimăm o poziţie să ne afundăm şi mai mult în nonsens şi să ne îndepărtăm de ceea ce am vrut să reprezentăm.