Pentru că asta e cea mai bună traducere pe care am găsit-o (eu) pentru asta. Şi ceva îmi spune că nu va fi prea târziu. Că zilele petrecute singuri vor părea chiar puţine şi că sub magmatica singurătăţii, pe care o revitalizăm cu încă o pagină întoarsă, mereu din altă carte, şi cu haine prea scumpe plătite.
Overtime, emitem semnale luminoase (de afară pare un haos, dar ce ordine e de fapt în interior: fascicole puternice, care se ramifică într-un mod primordial, arborii pe care îi cunoaştem de veacuri doar le-au luat forma). Nu ştiu cine le poate citi, dar nu pot să cred că sunt unic în nimic.
Uite, la mine în privire, sunt sarea apei mării, soarele de Barcelona, şi ultimele cinci secunde din fiecare melodie a lui Kate Bush. Şi asta nu e lucru puţin, dar mă îndoiesc că ştie cineva asta.
***
Astă seară, în pat, păreai atât de fragil. Şi nu erai genul meu de fragilitate. Era cea mai mare distanţă care putea să ne despartă şi totuşi să ne ţină între patru pereţi.
M-am îmbrăcat cu aceeaşi simetrie cu care mă dezbrăcasei cu cinci minute înainte şi m-am asigurat că în privirea ta e neîncredere şi nedumerire: am refuzat să citesc luminile care nu se organizau aşa cum mă aşteptam şi am plecat. Pentru că era târziu şi curând cineva o să ne găsească.
Shut your eyes, there are no lies
In this world we call sleep
Let’s desert this day of hurt
Tomorrow we’ll be free