An: 2022

Nu știu când mi-a venit prima dată ideea unui tatuaj. Cum tatuajele se află (încă) în categoria de subiecte care mai ridică suspiciuni și celor pe care îi considerai open-minded, doar ca să-ți verifice teoria că open-minded e o chestie circumstanțială, valabilă doar până la următoarea încrâncenare, n-am vorbit despre intenția mea de a-mi face un tatuaj decât unui număr redus de persoane în ultimii … 16 ani.

Am avut timp suficient să mă gândesc dacă personalitatea mea îmi va spune după primul tatuaj că mai am suficientă piele pentru încă niște zeci de tatuaje (sigur nu) și am avut suficient timp să caut și să găsesc ceva ce vreau să am pe piele de acum până când … well, până când nu o să mă mai întrebe nimeni ce-a fost în capul meu pentru că nu o să mai pot să răspund.

Primul tatuaj pe care mi l-am dorit vreodată a fost un pinguin. Care alunecă. Nu știu cum se desenează un pinguin care alunecă, dar sunt la fel de convins cum sunt că nu trebuie să mă auto-tatuez că există persoane care știu să deseneze pinguini care alunecă. În fine.

Visul tatuajului cu pinguin e mai complex (și care a făcut persoanele cărora le-am povestit asta să chicotească) pentru că e vorba nu de un pinguin, ci de doi, în fine, nu ambii pe pielea mea, ci unul pe mâna mea și celălalt pe mâna persoanei cu care o să-mi petrec toată viața, așa, doi pinguini, pe braț, care alunecă amândoi, unul către celălalt.

Când m-am trezit dintr-o reverie suficient de lungă să-mi dau seama că numărul de dimineți în care eu & iubitul meu ne vom trezi cu pinguinii side by side alunecând unul către celălalt se reduce pe zi ce trece, mi-am zis că a sosit momentul să-mi păstrez un braț în acest scop, dar să nu renunț nici la visul meu de tatuaj personal (celălalt, cu pinguinul, este tatuajul meu interpersonal).

Pentru că sunt o persoană practică, m-am gândit că mie îmi place să dorm la margine, în situația în care vorbim de un pat la perete, drept care am păstrat brațul drept pentru tatuajul cu pinguin și sunt gata să-mi brand-uiesc brațul stâng cu un tatuaj. Păstrez deci un braț și pentru tatuajul pe care sper să am ocazia să-l fac împreună cu o persoană care nu are nimic împotriva tatuajelor, are brațul stâng disponibil și mă va iubi pe termen lung.

Când vine vorba de scriitori preferați – Miranda July fiind unul dintre ei – niciodată nu știu cine alege pe cine. Uneori îmi dau seama că procesul prin care aleg o carte de pe vreun raft are în egală măsură legătură cu capacitatea mea de a alege și cu mecanisme cărora nu le acordăm atenție foarte mare și totuși ne guvernează viața de cititori: că e vorba de distribuție, de marketing sau de o oportunitate, când am găsit în urmă cu cinci ani “No One Belongs Here More than You” și apoi “Learning to Love You More“, am crezut că legătura mea cu Miranda July e una în care fără să ne cunoaștem (încă) ne-am ales reciproc.

Așadar, atunci când, după frumosul film din 2011 “The Future” (trailer) pe care l-a scris și regizat și în care a și jucat, mă întrebam cum a decurs scrierea scenariului, am primit și vestea că până la sfârșitul anului 2011, Miranda July avea să publice și o carte nouă, pe care a scris-o în lunga perioadă în care s-a luptat cu scenariul pentru “The Future“, mai degrabă, o carte by-product al procesului de procrastinare a scenariului.

M-a amuzat la început ideea, iar când, după postal madness de Sărbători am ajuns cu cartea în brațe, am avut răspunsul la întrebarea din titlu, cine alege pe cine, chiar pe copertă: “It Chooses You” (nov-11, McSweeney’s).

Încercând să finalizeze scenariul, Miranda July trece printr-o perioadă personală mult prea calmă și diferită de felul în care se încăpățânase să vadă lumea înainte. Nu, lumea nu este guvernată de oameni care ratează comunicarea unul cu celălalt, există și locuri privilegiate în care comunicarea, oricât de reticenți ar fi interlocutorii, este calmă, benignă, cu premise foarte bune pentru viitor.

Este asta ce-și dorește un scriitor care a scris până acum despre incapacitatea oamenilor de a se înfrăți altfel decât pasager și pe criterii aleatorii? Încercând să-și răspundă la întrebare, și evitând să termine un scenariu în care ajunge pe parcurs să nu mai creadă, Miranda July are nevoie de inspirație.

E convinsă că inspirația nu o să vină nici din căminul pe care l-a format recent, nici din lucrurile cu iz de vechi din apartamentul ei de burlăciță, la care mai plătește chiria pentru că nu are la îndemână exemple de căsătorii care durează, nici de la prieteni, nici de la studiourile de film. Și atunci pornește, așa cum îmi place mie de ea, să exploreze lumea. Și nu oricum.

Cu Penny Saver, revista locală de anunțuri de vânzare și cumpărare în mână, sună la numerele celor care vând items și le cere nu să cumpere obiectele, ci să afle povești. De ce se vinde o jachetă de piele XXL la $10? Cine are în casă zeci de sari-uri? Cum au intrat în posesia lor? Care este valoarea lor emoțională?

La final, Miranda July nu mai poate trece prin cartierul său fără să se gândească că la ultimul etaj al unui bloc locuiește un bărbat care își face gender transition sau că într-o casă în care regulile societății sunt acceptate à la carte prind miros sari-uri pe care le aduce soțul doamnei pe care o intervievează și prin vânzarea cărora se strâng bani pentru un sistem de irigații nou într-un sat din India.

Ne obișnuim să vedem spațiile ca fiind opace, construite în spatele unor bariere la a căror siguranță și rezistență lucrăm și noi zi de zi, iar poveștile din spatele lor sunt vibrante, uneori dureroase, alteori pline de speranță, dar în orice caz povești sunt peste tot și mesajul lor ne poate salva de focusul exclusiv pe viața noastră. Sau cel puțin așa s-a întâmplat cu Miranda July în călătoria ei urbană, la capătul căreia a găsit sensul pe care voia să-l surprindă în “The Future“, și a mai scris și o carte.

Au trecut deja șase ani de la ultima carte a lui Amy Tan, “Saving Fish from Drowning” și de când am aflat că în 2012 va apărea următorul ei roman, “The Valley of Amazement“, m-am întrebat cum va fi cartea. Amy Tan a devenit târziu una din scriitoarele mele preferate, dar cărți precum “The Bonesetter’s Daughter“, “The Joy Luck Club” sau “The Kitchen God’s Wife” au avut un impact puternic și totodată sensibil asupra cititorului din mine. Așadar, atunci când am aflat că de dragul experimentului a mai scris o carte, nu am putut să nu mă bucur. “Rules for Virgins” a ieșit la începutul lunii decembrie și este o carte foarte interesantă.

Interesantă nu este numai pentru epocă și pentru poveste, ci și pentru felul în care Amy Tan a relaționat cu noul tip de publishing care i-a fost propus. “Rules for Virgins” (dec-11, Byliner Books) este prima carte a lui Amy Tan scrisă exclusiv pentru publicare electronică.

Scriitoarea a acceptat proiectul cu bucurie și a descoperit că este mai puțin constrânsă de cerințe editoriale, iar o carte de +/-100pagini care se poate bucura de succes în format electronic ar fi privită cu suspiciune în format tipărit, comparativ cu titlurile anterioare pe care le-a publicat și poate și cu dimensiunile din ce în ce mai mari în care apar cărțile tipărite.

Așadar, publicarea electronică a cărții (și la un preț care nu poate fi comentat – eu am plătit pe ea $2.99 la Barnes&Nobles) a fost o șansă oferită unei cărți care altfel ar fi ridicat suficiente probleme de publicare în momentul în care alegerea de a publica un titlu, fie el și semnat de un autor cunoscut, are mai mult de-a face cu loterii de marketing decât cu studii de piață despre ce își doresc cititorii.

Cartea, în sine, este o lectură foarte plăcută și foarte condensată. O slujitoare într-o casă de toleranță din Shanghai, fostă curtezană care a comis greșeala fatală de a se fi lăsat călăuzită de dragoste în loc de a îmbrățișa mercantilismul pe care i-l insufla matroana ei, are în grijă o tănără speranță a scenei mondene a Shanghaiului anilor 1910, pe care trebuie s-o instruiască pentru a nu repeta greșelile pe care ea și alte curtezane le-au făcut în ultimele secole.

Bazându-se pe o tradiție orală și pe barometrul bârfei locale, fosta curtezană încearcă să-i explice tinerei Violet de ce lumea este cum este, înainte chiar s-o cunoască, înainte să învețe poezii care să trezească dorința bărbaților, să le respingă favorurile care ies din tiparul bunei purtări cu o curtezană și înainte de a-și găsi ‘patroni’ care să corespundă canonului curtezanelor.

Povestea nu e deloc întortocheată și vocea narativă a bătrânei servitoare este calmă, cunoscătoare, ansamblul vorbelor ei de duh fiind un fel de compendiu al cunoștințelor pe care o curtezană ar trebui să le aibă, de la instrumente muzicale și ciuperci afrodiziace la poziții sexuale, de la aranjamente și negocieri cu bijutieri la fraternizarea cu celelalte curtezane, de la cunoașterea mediului de afaceri și a vârfurilor de lance ale noilor industrii până la obținerea de beneficii pe termen lung din partea bogătașilor din Shanghai.

Premisa cărții e simplă. În cuvintele bătrânei curtezane, “How you behave next week can set the course of your career“. De acolo, întregul discurs se concentrează pe faptele și pe uzanțele sociale pe care o curtezană ar trebui să le cunoască.

Nu e loc pentru răzvrătire, pentru inițiativă sau creativitate în reguli pe care generații de femei le-au pus la punct de-a lungul câtorva sute de ani, iar responsabilitatea de a se conforma și păstra intact un cod pentru curtezane cade în sarcina fiecărei tinere curtezane.

Vorbe de duh despre reputație, despre patroni, despre iluzii, despre modă, despre aranjarea budoarului și despre codul sinuciderii pentru curtezanele care au comis greșeli umplu cele 100 pagini ale cărții și vorbesc în culori vii și cuvinte voluptuoase cititorului despre o lume care acum un secol reprezenta una din puținele șanse ale femeilor din China de a deveni bogate și cunoscute.

Din când în când mă întâlnesc cu o carte pe care aș vrea să o citească toți prietenii mei. “The Russian Dreambook of Color and Flight” este una dintre ele; carte a cărei lectură am început-o acum o lună și din diverse motive mi-a fost imposibil să o termin repede-repede și să scriu despre ea.

Și nici când am terminat-o nu am scris; i-am scris în schimb Ginei Ochsner, autoarei cărții deci, despre cum se citește cartea ei în momente în care viața nu pare cea mai mare binecuvântare, sau dacă pare, sigur nu e pentru toată lumea. Mi-a răspuns cu un mesaj foarte călduros, din care am tras concluzia că autorii ei preferați sunt Pavic, Hrabal și Calvino și că nu există meserie mai frumoasă decât cea de scriitor.

Aspectul acesta din urmă îmi devenise evident și prin pasiunea și atenția cu care Gina Ochsner, pe care o trec cu ușurință la scriitorii mei preferați (și abia aștept să citesc și “People I Wanted to Be” pe care o citește Călăuza), descrie orașul rusesc Perm în “The Russian Dreambok of Color and Flight” (Portobello, apr-10) și locuitorii săi animați de magie, mesianism și stranii concepții despre culori, pești și zbor.

Citind “The Russian Dreambook of Color and Flight” (în al cărei titlu eu n-am găsit nimic kitschy cum pretinde domnul care a scris recenzia cărții pentru NY Times Sunday Book Review) m-am simțit aproape și de altă carte citită anul acesta, e vorba de colecția de povești rusești contemporane a Ludmillei Petrushevskaya (+), “There Once Lived a Woman Who Tried to Kill Her Neighbor’s Baby“.

Este ceva în realismul magic de inspirație sau sursă rusească atăt de frumos și dureros nuanțat, încât nu ai cum să nu te lași pradă ca cititor frumoaselor parabole și recuzitei bizare de elemente prin care sentimente foarte umane (și locale, aș spune) devin literare.

În Permul descris de Gina Ochsner, la sfârșitul anilor 1990, sărăcia rivalizează cu concepțiile noi capitaliste ale orășenilor, în timp ce utilitățile neplătite scufundă orașul în frig și întuneric imediat după amiază întreaga durată a anului, în timp ce copii și câini al căror număr a fost scăpat de sub control de autorități găsesc comori nesperate prin deșeurile pe care locuitorii, în ciuda sărăciei, le produc în cantități industriale.

Într-una din clădirile care ‘pe vremuri’ fusese destinată diverșilor refusenik, azi cu latrine în curte și mormane de gunoi sub care timpul sapă tunele în care se mai găsesc încă obiecte ascunse de evrei înainte de al doilea război mondial, cu șomeri care bruschează și vandalizează și cer taxă de protecție și propriilor mame, personajele lui Ochsner trăiesc vise diurne colorate în care interplay-ul între trecut și prezent e la rotație maximă și idealurile lor (să aibă lumină în casă, să se transforme în pești, să trăiască etern, să își amintească înfățișarea unui soț dispărut în război) nu se lasă în fața cruntelor realități pe care le trăiesc.

Discursurile narative ale personajelor (fiecare personaj narează în progresie temporală câte unul sau mai multe capitole din existența lor la comun) ne prezintă amalgamul de nații șterse de pe harta rusă (care trăiesc azi doar în imaginația lor altfel decât rusește), istoriile rescrise jurnalistic după aceleași îndreptare de limbă de lemn din vremurile sovietice și povești de dragoste scrise dar nespuse din caietul de vise.

Personajele sunt superbe; Azade, bătrâna care are grijă de latrinele improvizate din curtea blocului, și care visează la sarea și apa de munte care ar transforma orice supă amară de oraș într-o supă cu virtuți regenerative, Olga, care “copil fiind colecționa limbi străine cum alții colecționau nasturi sau chei.

Noaptea visa în limbi străine și dimineața se trezea cu gura plină de sunete străine“, iar acum se revoltă împotriva felului în care în jobul ei de traducătoare în presă trebuie să rescrie războiul din Cecenia într-un fel în care nu mai este vorba de oameni, Tanya, care se forțează să stea nemâncată până va atinge limita de talie pentru stewardesele Aeroflot.

Intre timp scrie ce visează într-un caiet pe care îl poartă mereu la ea, Lukeria, care și acum ține icoane ascunse lipite pe spatele tablourilor cu natură moartă din bucătărie, Zoya, care e singura deținătoare a unui exemplar de revistă glossy din bloc, din care își alege imaginar ținuta și redecorează casa, și apoi bărbații, Mircha, care beat fiind cade de pe bloc și din cauza înghețului nu poate fi îngropat, iar corpul lui, sub un morman de zăpadă în curte, refuză să se descompună, ba mai și apare spectral să le explice sensul vieții celor din jur, Yuri, veteran de război la 21 de ani care refuză să-și dea jos casca de cosmonaut a presupusului său tată și își dorește cu disperare să se transforme în pește, sau Vitek, care antrenează o ceată de copii ai străzii pentru operațiuni de furt și prelevare de organe.

Animate de vise ciudate, trăind mântuiri mari și mici, așteptând să li se întâmple lucruri ieșite din comun, aceste personaje scriu împreună o carte de vise incredibilă, pe care v-o recomand cu căldură.

Cărțile pentru copii propun niște excursii minunate, iar “The Flint Heart” nu este o excepție de la regula asta. Cartea, scrisă în 1910 de Eden Phillpotts, scriitor care a fost admirat pentru scrierile sale de personalități atât de diferite și asemănătoare precum Jorge Luis Borges și Agatha Christie a împlinit un secol, iar scriitorii Katherine și John Paterson, secondați de ilustratorul John Rocco (al cărui nume vă este probabil cunoscut dacă ați citit seria Percy Jackson a lui Rick Riordan sau dacă ați citit cu atenție end credits din Shrek) au dat o nouă alură cărții în toamna lui 2011.

Noua “The Flint Heart” (Candlewick Press, oct-11) vine cu un site propriu și un trailer pentru filmul cu același titlu care va fi lansat în 2012 – IMDB.

Katherine și John Paterson au făcut o treabă bună cu textul lui Phillpotts, dacă lăsăm la o parte considerente etice. Confruntând textul lor cu originalul (disponibil aici în varianta originală), exceptând câteva aduceri la zi care țin de grafie și de naturalețea limbajului, așa cum era în 1910 și cum este un secol mai târziu în 2011, textul nu ar fi avut nevoie să sufere prea mult, sau chiar deloc – depinde cum privim problema recepției unui text și gustului pe care acesta îl lasă.

Plecând de la premisa că un text deja istoric nu are cum să aibă appeal la cititorii de YA actuali, care se confruntă cu alte standarde de limbaj, voit sau nevoit, autorii noii cărți au sărăcit semantic cartea lui Phillpotts, dar au făcut-o să sune ca o carte scrisă în 2011. Ceea ce e și bine și rău.

Eu unul nu sunt absurd să am pretenția să găsească un copil născut după 2000 fun-ul dintr-un text scris acum un secol (e normal să rezoneze cu foarte puțini), iar circulația unui text de acum un secol fără un boost de marketing și o ilustrație hip va fi sigur restrânsă la câteva rafturi gestionate de părinți și nici așa riscul de a aduna praf nu e redus.

Așadar corect sau incorect din punctul de vedere etic, e bine că “The Flint Heart” are șanse să ajungă din nou în raft: formatul atractiv, site-ul companion și filmul de anul viitor îi dau șanse de supraviețuire. J. K. Rowling a dictat alte reguli pentru recepția cărților pentru YA în secolul nostru și poate e mai bine așa.

Povestea supraviețuiește, cu siguranță, și poate asta este mai important decât tipul de întrebări și gradul de lipsă de încredere despre care vorbeam mai sus. Pentru că poveștile inspirate din folclorul din Dartmoor și din imaginația bogată și prietenoasă cu cititorul a lui Eden Phillpotts chiar merita o șansă.

Mi se pare de altfel o coincidență drăguță că o poveste despre o inimă de cremene care se pierde în istorie și reapare după secole păstrându-și puterile malefice are același destin și cartea care o cuprinde dispare și reapare în istorie.

Inima de cremene nu e genul de poveste care poate fi repovestită, ci doar citită și iubită – așadar în afară de a vă invita să o citiți la rândul vostru – preferabil asaltat/ă de întrebările unui copil căruia i-o citiți – nu vreau să divulg nimic din poveste.

Fie în varianta originală din 1910, fie în cea glossy și bogat ilustrată din 2011, “The Flint Heart” este o lectură bună pentru vacanța de iarnă, așadar dacă aveți chef de o vacanță cu parfum copilăresc și doriți să adăugați la patrimoniul poveștilor care v-au fascinat în copilărie încă o poveste care vă va fascina și adulți fiind, “The Flint Heart” este o alegere mai mult decât potrivită.

Când am aflat prima dată despre această carte, nu mică mi-a fost mirarea: o carte despre vocea lui Antony Hegarty? Și apoi: în franceză? Prietenii de la Le Mot et le Reste (+) scot cărți foarte drăguțe, doar aruncați un ochi; dar nu mă așteptam să găsesc cartea asta. De fapt o să fiu sincer: ea m-a găsit pe mine.

Jérôme Solal s-a apucat să scrie despre sentimentele diverse pe care i le trezea vocea lui Antony Hegarty în 2005. De atunci și până în apr-11, la publicarea cărții “La Voix d’Antony” au trecut șase ani, iar tot acest timp, domnul Solal a fost cât se poate de discursiv și deschis cu trăirile intime pe care le are animat de muzica Antony and the Johnsons și mai mult decât atât, s-a documentat cu orice material la dispoziția sa pentru a încerca să redacteze o istorie emoțională și emoționantă a parcursului creativ al formației și al star-ului său, vocea lui Hegarty.

Desigur o lectură care nu poate interesa decât pe cei pasionați de muzică (biografiile muzicale nu sunt, cred, în topul de lectură al niciunui editor) și de istoria in-the-making a celor care și-au adus aportul creativ la colosul Antony and the Johnsons, cartea depășește granițele aride ale biografiei și devine rând cu rând o odă fantastic de bine calibrată adusă calităților vocale ale lui Antony Hegarty.

Dacă nu pentru pertinența documentării, atunci sigur pentru poezia perpetuă a cărții, și tot merită răsfoită. E o carte care invită la reverie și care confirmă sentimente pe care puțină lume a avut dibăcia sau aplicația să le pună în cuvinte, și invită la noi și noi audiții.

Seria de eseuri cuprinsă în ”La Voix d’Antony” este însoțită de o discografie amplă (cca.100 pagini!) a formației; luând fiecare versiune, fiecare single, fiecare lost tape sau colaborare și arhivându-le frumos, din 1994 în 2010, făcând istoria poate pentru prima oară scrisă a alaiului în fruntea căruia se află Marsha P. Johnson, și în care apar pasager Björk, Laurie Anderson, Franco Battiato, Marianne Faithfull, Hercules and the Love Affair, Cocorosie sau Lou Reed.

Mi-a plăcut foarte tare “La Voix d’Antony” și mi-aș dori, dintr-o multitudine de motive, să recitesc peste ani, o versiune ‘adusă la zi’.

Azi sau mâine. Va dispărea numărul de telefon al mamei mele din last calls și nu va mai apărea niciodată. Am încercat să găsesc setarea cu care modifici numărul de contacte afișate în secțiunea aceasta fără niciun rezultat. E doar încă unul din lucrurile inevitabile care pur și simplu te înnebunesc când se întâmplă, dar care probabil nu înseamnă nimic. E doar o urmă, că aș putea tresări și avea din nou cinci ani pentru că mă sună mama.

Altcineva a spus asta, că numărul de urme pe care cineva le lasă în urma sa, fizice și tangibile, nu o să fie niciodată suficient de mare. Nu cred că aș fi fost resemnat dacă acum mă uitam la un documentar cu mama, sau mă plimbam într-un muzeu, aceeași neputință și același dor m-ar fi cuprins clipă de clipă.

Iar urme există, și le voi descoperi zi de zi. Ieri de pildă am citit din caietul de rețete al mamei, scris de mână cu o caligrafie pe care am admirat-o întotdeauna și pe care am vrut în egală măsură să o imit și de care să mă îndepărtez. Și tot ieri am găsit o marionetă pe care a făcut-o când aveam una din multele boli ale copilăriei și care mă fascinează până și azi. Intactă, fără nicio cusătură desfăcută, la fel de vie cum mi-o aminteam. Lucruri se găsesc în fiecare zi. Oameni nu.

Știu că de fiecare dată când o să deschid ușa apartamentului o să le văd pe multele mele mame trecând prin fața ochilor. E inevitabil. Pe mama care m-a învățat să scriu, pe mama care m-a învățat să iubesc ce iubesc azi, pe mama care a plâns când am încercat să fiu bărbat și nu am plâns eu spunându-i “m-a părăsit“, pe mama care știa să scurteze zilele de iarnă în care rămâneam înzăpeziți în casă și pe mama care nu se culca până nu-mi corecta caligrafia.

Pe mama care m-a învățat să fac cele mai bune deserturi și cu care nu a trebuit niciodată să discut politică. Și celelalte de mii de mame pe care am avut bucuria și onoarea să le cunosc. Stația lor în câmpul meu vizual este la fel de inevitabilă.

Sunt multe lucruri pe care cineva le poate spune atunci când cineva drag pleacă. Și multe lucruri care rămân nespuse, așa, din viețile noastre și ale mamelor noastre care nu ajung în cărțile de istorie. Aș vrea să le pun pe toate pe hârtie de frică să nu le uit într-o bună zi. Inevitabil ar fi, în cazul acesta, să nu uit.

Altcineva a spus asta, mamă, mai stau puțin la joacă și apoi vin și eu sus.

“The Marriage Plot” a lui Jeffrey Eugenides este desigur o carte pe care o așteptam demult. Oricine s-a îndrăgostit de Eugenides poate să tragă concluzia că nouă ani (sau câți ani au trecut de când s-au întâlnit de pildă cu “Middlesex“) e un pic cam mult. Chiar dacă așteptam mult cartea asta, așteptările mele nu erau mari. Din ce am citit, “The Marriage Plot” nu avea să fie nici “The Virgin Suicides” și nici “Middlesex“. Chiar și așa, a fost o carte care mi-a plăcut. Imens.

“The Marriage Plot” (oct-11, Fourth Estate) nu este genul de carte de care te îndrăgostești cu ușurință; poate și pentru faptul că se apropie încet-încet, dar sigur, de cititor. Intriga căsătoriei din titlu și roman e cea a vieții care nu a învățat suficient din literatură să fie la fel de docilă și la fel de prietenoasă la deznodământ.

În anii 1980 ai unor rivalități de colegiu american, Madeleine Hanna se arată mirată într-un sens livresc de maxima referitoare la fericirea maritală a lui Trollope (“There is no happiness in love, except at the end of an English novel“) și studiază victorienii (care, după părerea ei sunt atât de puțin victorieni) în timp ce viața îi arată că atât fericirea cât și finalul sunt două noțiuni strict personale.

Într-un triunghi amoros palpitant și cât se poate de romantic cu Leonard Bankhead și Mitchell Grammaticus, Madeleine face alegeri, ia hotărâri, ajunge în situații mai mari decât poți duce atunci când abia ai ieșit de pe băncile colegiului.

Polarizând instinctele și intelectul ei, Leonard și Mitchell îi arată fiecare câte o oportunitate, dar distanța dintre ce ar putea fi și ce este cu adevărat viața ei (și a lor) ia dimensiuni când liliputane, când monstruoase, oricum, nu pică nicicum bine în planul fericirii maritale. Despre intriga căsătoriei și despre deznodământ nu voi spune nimic, pentru că e un deliciu rezervat numai cititorilor cărții.

Eugenides își face bine treaba și creează momente și cinematografii încântătoare. Tablourile memorabile ale romanului nu sunt puține, dar sunt dozate cu tactul unui amant priceput și întotdeauna într-o exprimare exemplară.

Poate că aceste motive nu ar fi suficiente să-ți placă o carte, dar mai adaug în talerul care-l ține pe Eugenides în balanță și atitudinea foarte umană care îl animă în actul narativ, una pură și nealterată de jocuri de putere, conștiințe superioare sau tradiții narative.

Și bineînțeles, arsenalul documentării lui Jeffrey Eugenides, de la sartorialul anilor 1980, la slang-ul pe care azi nu-l mai folosește deja nimeni, la spațiul aspirațiilor culturale ale ‘copiilor’ deceniului, de la Led Zeppelin la Maica Tereza trecând pe la Luce Irigaray. Totul stăpânit perfect în 400+ pagini care te scot din cadrul tău cunoscut și îți arată partea nevăzută a relațiilor pe care altfel le-ai considera banale.f

“Mygale” (titlul franțuzesc al cărții “Tarantula/The Skin I Live In“) a apărut în 1995, într-o colecție de polars, cu un oarecare succes pentru iubitorii genului polițist. Thierry Jonquet, autorul scurtei cărți de 120+ pagini a murit în 2009, înainte ca planurile lui Almodóvar de a prelucra “Mygale” pentru ecran să se fi concretizat și să redea astfel interesul stins în ultimii 15 ani față de cartea lui Jonquet.

Anul acesta, L’Express făcea o listă de patru motive pentru care n-ar trebui să citim cartea lui Jonquet (+) într-un act de jurnalism cel puțin îndoielnic. Bucuros că am ocazia să citesc cartea înainte de a vedea filmul lui Almodóvar, “La Piel que habito” săptămâna viitoare, m-am apucat să citesc cartea lui Jonquet, în ciuda caveat-urilor puerile ale celor de la L’Express.

Și nu pot să spun că am greșit citind-o, cel puțin nu din perspectiva tradiției mele de a citi cărți înainte de a vedea filme și desigur nu din cauza calității scrierii lui Jonquet. Nu sunt convins că “Tarantula/The Skin I Live In” (Serpent’s Tail, iul-11) îmi va periclita ‘lectura’ filmului, doar m-a făcut încă și mai curios de felul în care Almodóvar a ales deja să redea povestea foarte întortocheată și deformată de o exprimare foarte laconică de Jonquet.

După lectură, desigur, concluzia pe care o trag, este că e un roman foarte greu de dramatizat pentru ecran, și că deși subiectul se înscrie într-o linie clară care să aibă de-a face cu Almodóvar, sunt curios cum se poartă cu textul altcuiva.

Am citit scenariile filmelor sale de la “Todo sobre mi madre” încoace și m-am ciocnit deseori de vanitatea simpatică cu care Almodóvar alege mărcile vocale ale personajelor sale și le face almodovariene; astfel, pe lângă curiozitatea mea față de cât de literal sau original a reușit să fie cu povestea chirurgului Richard Lafargue și a soției sale Eve și pe lângă curiozitatea deja naturala față de orice face Almodóvar, vreau să văd cum dă viață personajelor deja dotate cu cuvinte și expresii faciale destul de clare pentru mine după lectura cărții.

Carte care, desigur, poate fi citită și fără experiența filmului, până la urmă a existat deja 15 ani fără el; iar lectura unui roman polițist în care pânza de păianjen a furiei, nebuniei și răzbunării țesute de personaje pendulează între psihiatrie și chirurgie nu e chiar pentru toată lumea plăcută, dar interesantă nu are cum să nu fie.

De fiecare dată când Jeanette Winterson lansează o carte, fac de două ori febră. Prima dată atunci când aud vestea, iar a doua oară în ziua în care apare/citesc cartea. Că nu are prea mare legătură cu apariția mi-am dat seama ieri, când am citit ultima ei carte, “Why Be Happy When You Could Be Normal?“, care urmează să apară pe 27-oct la Jonathan Cape.

Nedezmințind teoria mea despre Jeanette Winterson și febră, cu două grade peste temperatura acceptabilă și ținându-mi greu ochii deschiși, am citit cartea pe care am așteptat-o de la începutul anului. Veștile sunt bune și pentru viitorul meu de cititor de Jeanette Winterson, intrucat la începutul lui 2012 va lansa un nou roman (primul de la “Stone Gods” din 2007, dacă nu punem la socoteală și volumul al doilea din seria ei de YA, “Battle of the Sun” din 2009), inspirat de povestea vrăjitoarelor din Pendle Hill.

“Why Be Happy When You Could Be Normal?” este un first pentru Winterson. O autobiografie în adevăratul sens al cuvântului, cartea reia poveștile pe care cititorii săi le-au cunoscut poate în cea mai puțin ficțională operă a sa, “Oranges Are Not the Only Fruit” și trasează o linie clară între realitate și ficțiune, una pe care, deși recunoaște că nu o avantajează, are nevoie să o povestească.

Mama lui Jeanette din “Oranges” devine și mai înspăimântătoare prin poveștile despre doamna Winterson, habotnica păstrătoare a curățeniei, moralei și mesagerul cel mai alert al apocalipsei, dar asta nu înseamnă că Jeanette Winterson, scriitoarea, nu poate să vorbească afectuos despre lucrurile care i-au rămas dacă nu ca amintiri plăcute, măcar ca singurele amintiri față de care să-și permită uneori să fie nostalgică.

Fericirea lui Jeanette-personajul nu e pusă la grelele încercări la care a fost supusă și s-a supus singură Jeanette-scriitoarea; de aceea, căutarea fericirii în viața reală, despre care Winterson este cât se poate de sinceră, pare pe alocuri mai ficțională decât ficțiunile pe care le cunoașteți poate deja; la efect participând desigur ansamblul stilistic cuceritor al scriitoarei.

De la lupta de a fi un pic mai mult decât îi permitea predicția socială care tăia aripile tuturor femeilor din zona industrială a Manchester-ului din anii 1980, la cum a descoperit cărțile și cum a întâlnit, fără să o recunoască, iubirea, Winterson pendulează între ani și locuri cu o agilitate înspăimântătoare. Nimic din ficțiunea cronologică a vieții nu i se împotrivește, iar rezultatul merită reverențe repetate.

Pentru că nu i-e frică de timp, iar amintirile pe care-ar putea să le piardă în procesul narativ nu au altă valoare decât că sunt singurele ei amintiri, copilul adoptat vorbește polifonic în același timp cu tânăra rebelă și cu scriitoarea matură și – cel puțin ca recunoaștere socială – împlinită, iar corul lor, părtaș doar cu lucrurile bune și motivante, spune o poveste la fel de fascinantă ca prețioasele “The Passion“, “Lighthousekeeping” sau “Written on the Body“.

Practic întreaga recuzită din “Oranges Are Not the Only Fruit” e prezentă în “Why Be Happy When You Could Be Normal?“; dar autobiografia lui Winterson nu se oprește aici, povestește și episoadele față de care a preferat tăcerea în relația ei cu ochiul public, vorbește cu demnitate despre încercările de sinucidere, despre depresiile pe care le-a avut după despărțirea de Deborah Warner sau despre felul în care a învățat să se lase iubită de Susie Orbach, în loc să se încrânceneze în a iubi doar ea, eventual, într-un scenariu nefericit.

În autobiografie Winterson vorbește și despre căutarea mamei sale adevărate și despre felul în care regăsirea părintelui biologic nu înseamnă – sau nu ar trebui să însemne întotdeauna – o regenerare vitală și atingerea unui plan care părea mult mai dezirabil în mintea copilului care se știe adoptat decât în fața ochilor adultului care știe că poate.

În jocul de umbre și lumini pe care îl poartă cu sine în autobiografie, Jeanette Winterson nu uită că există versiuni fidele dar neadevărate, și că pentru ceea ce reușești să aduci la lumină mor universuri întregi de informații, posibilități, în fine, vieți pe care le-ai putea avea și le lași în urmă. “Când m-am născut, am devenit colțul vizibil al unei hărți împăturite”, spune Winterson despre acest joc între secret și cunoscut, casă și dor, adevăr și minciună.

“Why Be Happy When You Could Be Normal?” este un titlu inspirat din ultimele cuvinte pe care mama sa i le-a adresat atunci când la 16 ani și-a părăsit familia adoptivă, crezând și sperând că va fi fericită. Căutarea de sine, a unui cămin, a iubirii i-au luat mult timp. Și, de dragul narațiunii, dorește să spună că acum este împăcată cu sine, și-a construit un cămin și a găsit iubirea. Iar eu, unul, vreau să cred la rândul meu că este așa.

Nu pot să nu recomand “Why Be Happy When You Could Be Normal?“; dar trebuie să recunosc că în absența lecturii “Oranges Are Not the Only Fruit” poate părea doar o afirmare prea incisivă a unei persoane care ar fi putut duce o viață normală și nu neapărat fericită.