Acum 13 ani când aveam 18 ani nu știam că la 31 ani o să fac asta. La 18 ani era social acceptabil sa suferi din dragoste. Mai ales dacă era prima dragoste. Și dacă împlinești 18 ani în brațele cuiva, probabil că îți dorești să împlinești și vârstele următoare în aceleași brațe. Și dacă nu se întâmplă asta, înveți prea ușor să trăiești cu un animal fricos în piept, care poate să fugă să se ascundă și de bine și de rău.
În noaptea în care am împlinit 18 ani eram în brațele lui. Dimineața m-am trezit singur. Cu un bilet, nu de avion, pentru că biletul de avion din poveste ducea la Bruxelles și era pentru o singură persoană. Pentru o vreme am încercat să merg la școală și la job și să mențin apartamentul în ordine, pentru că poate într-o zi se întoarce.
Când nici perspectiva asta nu a mai funcționat motivațional, am căutat alte brațe care mi s-au părut întotdeauna străine și mult prea largi sau mult prea strâmte. După câțiva ani, am reușit să încap în brațe fără prea multe eforturi, dar primele brațe sunt cele care le visez cel mai des.
Mult timp m-am întrebat ce s-a întâmplat cu el. O vreme el a fost pentru mine un fel de Jimmy și m-am simțit absolut ok în ziua în care m-a adăugat la lista de prieteni din Facebook. Doar că trecuseră 10 ani și cu greu îmi aminteam ce gust au buzele lui, ce măsură de tricou purta sau cât zahăr trebuia să îi pun în cafea. Și oricum, am aflat că măsura de la tricou a crescut de la S la L și că nu mai bea cafea.
Și că în dulap are cadourile pentru ziua mea de naștere de la 19, 20 și 21 ani. Așa că anul acesta de ziua mea mă duc să împlinesc 31 ani cu el. Pentru o zi o să încerc să uit cele 12 zile de naștere pe care nu le-am petrecut împreună. Din statusurile de pe Facebook înțeleg că o să stau cu el, o fetiță de nouă ani și patru pisici. Și nu știu de ce, dar chiar nu mi-aș petrece ziua de naștere altfel.