Mi-am propus la un moment dat să reușesc să scriu la comandă, fără să vină din suflet ci numai din cap. E un ideal pur tehnic, dar cred ca multă lume are nevoie de el – Octavian inclus, pentru că prima oara scriu în dăți consecutive la el.

E o letargie posomorâtă prin jur, uneori nihilista. Stau atât de aproape de ea și din când în când mi-e că o iau și eu. Dacă e contagioasa?

– niște lume cu care respir des aerul dintr-o incapere nu mai are chef – cheful meu dispare atunci când se ofteaza prin jur, la fel și atunci când mă apasă un anumit tip de tacere din aer.

– niște lume cu care mă ating din când în când a racit. are urechile înfundate, ne înțelegem greu (nu neapărat cauză-efect). Letargia se ia prin contact, prin eliminare. Nu-s deloc mai bine după ce ne despărțim.

Nu știu alte modalități de transmitere a letargiei. Nici nu sunt sigur că ăsta e termenul medical pentru ‘ciudat’. Dar oricum i-aș spune, mă face să mă simt singur în rezistență. Și tind să mă alăturez procentului de infectați, cu siguranța lui ‘la un moment dat’. Nici nu-i primăvară încă, n-am nicio scuză să scriu ‘astenie’ (care habar n-am ce înseamnă de fapt).

Aici totul e posibil. Pentru noi cei din șleahta Mirandei. Îi aparținem și ei ce-i drept, pentru că s-a chinuit să scrie o carte superbă ca propoziția din titlu să aibă sens. Azi am trecut printr-un val de elicoptere, clinchete de pahare, tobe africane, zgomot de monede târșâite pe fundul sertarului de la casă, clic clac de taste de telefon mobil și tocuri care sparg ultimele grămezi de zăpadă. Eu nu știu dacă numai eu le aud pe toate astea, dar mă bucur că-mi găsesc și eu locul printre ele.

Tot azi am simțit că îmi lipsește din mimica feței :d, că m-am obișnuit să-l folosesc ca emoticon, dar că încă nu știu să-l folosesc ca gest.

Și a mai fost o discuție despre amor, de genul care vezi cărnuri roz chiar dacă închizi ochii, iar pe fundal cineva răsfoia ceva glossy și bătea din tocuri. Am întors capul, n-am identificat tocurile, dar revista era acolo, lăsată pe un fotoliu.

Asta ca să menționez numai ce n-a fost prietenos. Cu restul m-am obișnuit prea bine și prea repede.

Dar mi-au lipsit cuvinte (scriind prima dată ceva în franceză de ceva timp mi-au lipsit opt cuvinte și câteva accente; sunt convins că dacă vorbeam nu-mi lipseau nici cuvintele și nici accentele), mi-a lipsit un lucru cu care m-am obișnuit de-a rândul mai multor ani decât cei care au trecut de când m-am hotărât să mă dezobișnuiesc.

Ceva scris de un prieten fși mi-a mai lipsit vocea cuiva cu care m-am întâlnit total neașteptat acum câteva zile și mi-a creat un sentiment de confort. Dar îmi repet că astea sunt alegerile mele acum, că așa stau lucrurile și că nimeni nu aparține aici mai mult decât mine. E viața mea, totuși.