Lună: iunie 2020

Când alerg mi se îngrămădesc cele mai multe gânduri şi nu mai vor să fie pe poziţii de start paralele. E aşa de simplu să ţii ordine în gânduri când nu alergi. Azi am făcut cele mai rituale pregătiri pentru alergat. Chiar mi-am încărcat şi iPod-ul în speranţa că o să alerg mai mult de o oră (şi aşa am şi făcut). Obsesia nouă a fost cu mine (playlist – on the go – settings – repeat track – one – now playing – play) şi asta m-a ajutat să pornesc, dar şi să am unde să mă întorc. La melodie, dacă nu la altceva.

Când alerg, de cele mai multe ori am o groază de oameni – imaginară e doar prezenţa lor, ei sunt cât se poate de reali, Doctore – cu care ţin pasul. Azi, de exemplu, am alergat cu bărbatul de 65 de ani care mi-a povestit acum câteva seri la telefon că atunci când aleargă trăieşte cu frica teribilă că primele semne de Alzheimer o să apară în timp ce aleargă şi nu o să mai ştie să se întoarcă acasă. Când mi-a povestit asta, am scăpat telefonul din mână. Vedeam deja eşafodajul patriarhal (în mod necesar în umbră şi alb-negru) în care soţia şi cei trei copii îl aşteaptă şi pluteşte în aer atmosfera aia de nu-se-mai-întoarce. Dacă nu aş fi trăit asta, nu aş şti cum se rumegă gândurile astea, dar ştiu. Parte din mine a alergat cu el ca să mă asigur că ajunge înapoi acasă.

Tot azi am alergat cu tatăl din ‘Copilul din spatele ochilor’ şi mă gândeam, nu ştiu de ce, că în piesă, deşi o ador, joggingul tatăului este singurul lucru care nu este deplasat, singurul lucru care te ţine cu picioarele pe pământ şi nu-ţi acordă mai mult de revoluţie în jurul propriei case, care, în felul ei, este o formă de libertate.

Eu când alerg, fug. E o parte din mine care prinde viteză şi nu mai vrea să se întoarcă acasă (oricare casă, chiar şi a mea, care este prea drăguţă să vrei să fugi de acasă), şi altă parte din mine care simte că e iar copil şi că poate să facă ce vrea. Şi mai e o parte din mine care zâmbeşte, stupid, ştiu, de parcă alergând îţi laşi în urmă problemele: ca şi cum toate ar avea o localizare precisă pe harta oraşului şi tu ai tinde în altă parte. Şi în fine, e o parte din mine care alege să alerge pentru că atunci când alergi nu observă nimeni că plângi.

‘Ça me fait du cinéma‘, spun francezii, deşi există şi cei care nu au o problemă cu ‘Je me fais du cinéma‘ – într-un fel îmi reclam şi eu apartenenţa la această categorie. ‘¡Es de cine!’ exclamă spaniolii, şi la fel şi israelienii ‘KHayayy ze lo kolno’a’ (i.e. ‘viaţa mea nu este cinema’). În engleză poate singura chestie care seamănă este ‘technicolor life‘ sau ‘Holywood life‘, acum că stau şi mă gândesc, nu ştiu alte expresii referitoare la viaţă şi cinema. În română nici atât: pesemne cinematografia n-a pătruns în ungherele limbajului, fie.

A fost o vreme în care am fost ‘Longterm Companion‘: scena finală mă bântuie deja de 18 ani. Filmul este prost vecin cu documentarul (o specie pe care n-am înţeles-o sau înghiţit-o niciodată). Mult timp apoi am fost ‘The House of the Spirits‘, cu accent pe Meryl Streep (una din puţinele femei din cinematografie cu care pot să întreţin relaţii de identificare de lungă durată). Am fost şi ‘A Very Long Engagement‘, şi ‘The Hours‘, şi ‘Bent‘ (deşi nu cred în secrete, încă sper să am cui să îi fac semnul cu degetul la tâmplă).

Am fost ‘The Piano‘ pe vremea când încă speram să muţesc, şi ‘Iris‘ când mi-am dat seama că vreau să îmbătrânesc alături de cineva. Când nu am vrut să îmi pun întrebări, am fost pur şi simplu ‘Never Been Kissed‘ sau ‘Bridget Jones’s Diary‘. Acum, fără doar şi poate, de prea mult timp, sunt ‘Sommersturm‘: cred încă în puritate şi în primele gesturi. Şi ca să citez pe cineva foarte drag mie, ‘dacă n-ar fi fost viaţa mea, n-aş fi crezut că aşa ceva se poate întâmpla’.