Primul meu laptop are deja 3 ani. Cred. Adică e posibil să îi împlinească în decembrie, dar la fel de posibil şi în septembrie (perioadele din viaţa mea care au fost mai zbuciumate au o cronologie care se schimbă de la an la an, în funcţie de amploarea şi actualitatea traumelor).

Îl folosesc în paralel cu laptopul de-al doilea, care nu reuşeşte să câştige teren pentru că: nu ştie să scrie cu diacritice, nu se potriveşte pe laptop cooler pad şi nu mă face să-l apăr când e în geantă (a fost izbit deja de nenumărate ori, dar cum n-are unitate optică, mi s-a spus că pot repeta de n ori experimentul. Pe de altă parte, e mult mai uşor de cărat peste tot şi a postat din 3 ţări în 2 luni, fapt pentru care îl felicit).

Aşadar laptopul meu cel vechi este cel mai de încredere. Nu are nimic competitiv faţă de laptopurile care se vând în zilele noastre, dar încap în el 6,000 de cărţi electronice şi cam 15,000 melodii. Era cam zgâriat aşa că i-am dat un facelift cu un sticker şi un mouse asortat (deşi până acum n-am folosit mouse la laptop), după cum urmează:

Azi dimineaţă, încă nefamiliarizat cu felul în care arată, mi-am spus, ‘huh, laptopu’ lu’ Barbie’. Mai încolo mi-am dat seama că arată ca orice produs actual, adică made in China (cu toate că produsul este made in U.S., dar cred că şi americanii învaţă din reţeta succesului comercial chinez). Până când, acum, pe seară-noapte, mi-am dat seama că este un kitsch care mă reprezintă, că nu am nimic împotrivă să arate aşa, că deşi nu are nimic masculin mi se pare duios de personal şi că abia aştept să îl plimb şi pe el pe ici pe colo.

Poate dacă i-aş găsi şi o geantă potrivită, m-aş simţi mult mai liniştit acum.

Cred că totul a început cu o bluză portocalie de mătase, foarte mulată şi foarte scurtă. Era pe vremea când noţiunea de gen mi se părea cel mai bun loc de joacă pentru contorsionism, fie el doar conceptual sau sartorial. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat cu bluza respectivă. Ultima oară mi-o amintesc la o petrecere la care nu voiam să merg şi la care eram jumătate-om jumătate-drag şi mi s-a părut foarte, foarte cool că nimeni nu ţinea să vorbească cu mine în mod special. Retrospectiv, nici eu n-aş fi vorbit cu tipul ăla auschwitzian de slab, cu părul vopsit portocaliu şi care se simţea mai confortabil cu cartea din geantă decât cu orice alt pământean. Probabil că există momente în care îmi amintesc de mine la 19 ani şi zâmbesc: nu este cazul acum.

Şi a fost şi ‘Oranges Are not the Only Fruit’ (şi mai este, chiar şi acum, chiar şi în shortlistul meu de literatură genială – şi, de asemenea, în biblioteca virtuală). A mai fost o pereche de jeanşi de la United Colors of Benetton, tot portocalii (pe ăia ştiu că i-am purtat în prima noapte de sex, ultima noapte de dragoste). Şi un metru şi jumătate de fular portocaliu. Tot ce era portocaliu era cool. Şi încă mai este. Ca şi telefonia Orange, ale cărei tarife îmi sunt neclare şi mi se par irelevante: oricine are un logo mare şi portocaliu m-a cucerit.

De curând, stăteam pironit în centrul raionului de lingvistică din Llibreria Catalònia şi voiam ceva gen ‘Tots els verbs conjugats’. Ştiam că trebuia să îmi iau Xuriguera (autor), dar Xuriguera era verde! Nu am putut să mă abţin şi am căutat alta (şi am şi găsit, e neagră cu portocaliu, o plăcere). De ruşine mi-am cumpărat şi Xuriguera, dar asta doar pentru că nu îmi place să fac abuzuri educaţionale. Şi evident, cartea mea cea portocalie de verbe s-a înţeles, până de foarte curând cu Gramaticard-ul meu catalan: tot portocaliu, inclusiv spirala de care sunt prinse cardurile de gramatică.

Şi la fel şi underwearul (am un fetiş pentru undies albi cu bandă portocalie), ciorapii, post-it-urile, markerele, curelele, brăţările, puloverele, trusa mea de cosmetice, cred că puţine sunt obiectele care au scăpat dezideratului ‘un pic de portocaliu nu strică’. Şi chiar nu strică.

{Parantetic fie spus, dragă Pinochio, dildourile sunt altă categorie de obiecte, şi nu, oferta pieţei nu vine în întâmpinarea dorului meu de portocaliu.}

Şi să nu îl uit pe D. care m-a urmat cu toată simpatia şi cu toată încrederea în căutarea mea – graalică în felul ei – a crocs-ilor portocalii, care s-a sondat, totuşi, cu achiziţia unor Converşi portocalii de mai mare frumuseţea. Întâmplarea face, dintr-un magazin a cărui adresă o uit acum, dar care se cheamă, Orange (am văzut abia la Bucureşti, despachetându-i).