Prima mea amintire cu Plaça Catalunya este cam ca fotografia asta: văzută de la ultimul etaj din El Corte Inglés (şi asta pentru că un ghid turistic sugera că unul din cele 10 lucruri pe care trebuie să le faci în Barcelona este să vezi Plaça Catalunya de acolo). Nimic grav până aici (şi, sincer, nimic frumos: o piaţetă ca oricare alta, putea să fie în orice alt oraş).
Apoi au venit zilele în care Tib & cu mine ne-am plimbat ţinându-ne de mână în Barcelona (şi acum ştiu la ce a fost bun, adică, la nimic), zilele în care am stat acolo să citesc El Beso de la Mujer Araña şi ziua în care am încurcat autobuzele şi mi s-a părut că tot oraşul este plin de statuile lui Francesc Macià (cu toate că până acum, cu excepţia celei din Plaça Catalunya nu am găsit alta).
Şi în fine, ziua în care le-am văzut pe treptele de la Deessa pe două femei care se sărutau (în halucinaţia mea diurnă, era ceva ca un exerciţiu fără respiraţie, şi evident, a venit şi întrebarea, eu când?). Şi am avut şi răspunsul. Eram încercuit de porumbei şi de turişti care-şi târau valizele şi eram acolo cu bărbatul pe care îl iubesc, închişi într-un sărut fără sfârşit.
Cu ochii închişi mă întrebam dacă nu cumva suntem două statui din piaţetă care halucinează din cauza soarelui, oh prea puternic. Şi cred că atunci am ales să rămân acolo: într-un sărut, printre sute de turişti. Încă nu m-am decis să plec de acolo.