Si pentru ca am primit critici ca nu mai postez atat de des, ma revansez cu inca un post. 🙂 Vroiam sa scriu demult despre asta insa am tot amanat.

Langa blocul meu exista un spatiu special amenajat pentru caini. Ingradit, cu pomi, cu verdeata, cu bancute… ce mai, tot tacamul. Totul pentru a usura munca detinatorilor de animale de companie si pentru ca patrupedele sa se simta bine. Toate bune si frumoase. Aproape ca imi pare rau ca nu o am pe Jessy aici. De la geamul meu de la bucatarie, unde am fost exilata de vara-mea sa fumez, se vede exact parculetul asta. Stau minute bune holbandu-ma acolo.

De cateva zile o tot urmaresc pe o tanti. Are un catzel alb, pufos si dulce foc. Ati crede ca tanti asta vine in parculet si lasa catzelul sa isi vada de ale lui in timp ce ea sta pe banca si isi vede de ale ei. Ei bine nu. Idioata asta iese cu cainele la plimbare insa il tine in lesa langa ea, ea infigandu-si curul in banca si neclintidu-se din loc. Bai si asa se zbate saracul catzel si vrea sa alerge, sa se joace cu ceilalti de ti se rupe inima. Insa vaca ce face.

Tine strans de lesa, se infige si mai bine in banca si il mai si altoieste pe bietul animal pentru ca are tupeul sa se miste. Fa, esti proasta? Daca iti e lene sa te misti, lasa-l dracu liber ca nu are unde fugi, e un gard in jur, si nu il mai sugruma cu lesa aia. De ce mortii ma`tii ti-ai luat caine daca nu stii sa ai grija de el?

Data viitoare cred ca o sa cobor la ea si ii fut vreo doua peste ochi, sau de ce nu, o leg pe ea de banca in locul cainelui. Unde mai pui ca a mai venit si un vecin cu o petitie pentru desfiintarea acestui loc pe motiv ca fac cainii galagie. Da` ce pula mea ai vrea sa faca? Sa planteze copaci? Sa stea pe banca si sa citeasca ziarul in liniste? Mai aveam un pic si ii dadeam cu petitia in cap. Mai degraba as semna una pentru a desfiinta parcul ala de copii de langa. Aia urla frate, si urla tot timpul, de dimineata pana seara de ma scot din minti.

Asa urasc oamenii care isi iau un animal de companie doar pentru ca e cool, ca se poarta, sau ca a urlat odrasla pana a ramas fara glas. Exista la un moment dat un proiect de lene privind drepturile animalelor. Se propusese sa se adopte legea din State, adica ai maltratat sau ai neglijat un animal – spuf, in jail cu tine. Am subscris la acea lege, poate unica pe care am sustinut-o. Insa evident ca nu s-a intamplat nimic pentru ca romanii sunt mult prea limitati in gandire. Parca si acum il aud pe un cretin care comenta atunci: “Ce mah? Inchisoare ca ai batut un caine? Mama lui a dracu de javra. Il calc cu masina.” Pai futu-ti mortii ma`tii de jeg uman, daca ai fi tu in locul bietului animal ar fi bine? Daca cineva te-ar lovi fara mila si nu ai avea cum sa te aperi ai mai comenta atata?

Urasc mizeriile astea umane si nu cred ca exista pedeapsa suficient de dura pentru ei. Din partea mea nici injectia letala nu e de ajuns.

In fiecare zi a mizerei noastre existente purtam masti. De cele mai multe ori o facem pentru a ne proteja de cei din jur, pentru a nu suferi sau a nu fi dezamagiti. Si o facem atat de bine cateodata, incat chiar si noi uitam cum suntem defapt. Masca devine parte din tine si ajungi sa o porti tot timpul. Si e bine. Ii tii pe toti la distanta si nimic nu te atinge. Devii din ce in ce mai solitar si iti concentrezi toate eforturile asupra “ceva”, indiferent ca e job, hobby, catel, etc. Te focusezi pe ceva si in fata lor porti aceeasi masca. Iti joci rolul atat de bine incat ai merita un Oscar.

Lasi impresia ca esti imun la orice. Ca nimic nu te impresioneaza. Ca nu iti pasa de nimic. Si ei ajung sa te vada asa. Devii sclavul propriului tau joc. Partea de kkt vine atunci cand apar situatii neprevazute si esti pus in situatia de a renunta la masca, la scenariu, la joc. Si atunci poate te-ar ajuta un zambet, un cuvant dragut, un ceva care in mod normal te-ar enerva. Insa ei nu stiu cum sa reactioneze. Te stiu intr-un fel si se comporta in consecinta.

Privesti in gol si te gandesti ca e vina ta. Tu nu i-ai lasat sa te cunoasca. Poate ca e mai bine asa. Poate nici nu le pasa defapt. Cu siguranta e mai bine asa. Durerea va trece si vei putea sa o iei de la capat. Acelasi joc, aceeasi masca…

M-am intors de 2 zile din TGV si prin mila divina sunt in concediu. Tot de 2 zile dorm in continuu. Zici ca am ani de cand nu am mai practicat somnul… nu am facut nimic altceva decat a schimba patul din dormitor cu canapeaua din sufragerie si invers. Pe deasupra am si o stare de tot kkt-ul. Nu as putea sa o definesc exact insa e cea mai de kkt de pana acum. Mii de ganduri fara rost alearga prin mintea mea si asa destul de subreda. Nu au legatura unele cu altele si imi e imposibil sa ma opresc la doar unul din ele, asa ca imi mai fac o cafea, imi aprind inca o tigare si le las sa vina. Nu as putea sa le opresc nici daca as vrea, deci ce rost are sa ma impotrivesc…

Ma gandesc la mine, la ce am facut pana acum sau la ce nu am facut. La ce vreau sa fac sau nu. La modul in care ii percep pe ceilalti. Am ramas profund impresionata de copiii din TGV. Desi stau intr-un oras de kkt, fara perspective si in care visele mor, ei au totusi puterea sa vina in fiecare zi cu zambetul pe buze, sa isi doreasca mai mult, sa aspire catre ceva mai bun. Si fiecare isi duce lupta asta in felul lui. Ma gandesc ca la un moment dat am stat si eu intr-un oras asa micut, insa nu am luptat… am ales calea cea mai simpla si am preferat sa plec.

Ma gandesc ca unii oameni la care nu ma asteptam m-au dezamagit si pentru asta au fost de ajuns doar 5 minute. Sau poate m-am inselat eu in privinta lor si i-am creionat eronat la inceput. Dezamagirea e sacaitoare la inceput, insa cu timpul inveti sa o ignori insa intotdeauna te vei intreba “de ce?”.

Ma gandesc ca ma agit prea mult pentru lucruri care nu merita si ca ma lupt cu morile de vant. Ca pana acum nu am realizat nimic care sa merite. Ca unii au avut anumite asteptari in privinta mea insa acestea nu s-au materializat si poate ca niciodata nu se vor implini. Ma gandesc ca poate vreau prea mult. Ca ar trebui sa iau lucrurile ca atare si sa nu mai astept nimic. Ca planurile nu sunt bune pentru ca atunci cand nu se implinesc doare. Ma gandesc ca ar trebui poate sa fiu un om mai bun, pentru ca hai sa recunoastem, nu sunt o persoana tocmai draguta.

Sau poate ca totul e in mintea mea. Poate ca e doar astenia de primavara sau plictiseala. Poate e doar o zi proasta, sau poate ca…

08apr.

Nu am mai scris nimic de ceva vreme. Nu am avut chef… nu am avut inspiratie… nu am avut nimic de spus. Astazi insa vom continua seria “Hai sa vorbim despre…” si ne vom focusa pe aparente. Cu totii stim ca de cele mai multe ori aparentele sunt inselatoare, si cu totii incercam sa le descifram.

Ne facem scenarii, ne dam cu presupusul, investigam, analizam, ba chiar afirmam cu tarie cateodata ca `stim sigur`si ajungem sa dam in paranoia. De cele mai multe ori concluzia astfel trasa este un kkt. Nu toata lumea s-a nascut sa fie psiholog, sau poate ca unii le pastreaza atat de bine incat nu ajungi sa ii cunosti niciodata. Ceea ce este atat de evident incat iti scoate ochii poate ascunde cu totul altceva… de cele mai multe ori opus evidentului initial.

Cu totii pastram aparentele. De ce? Poate pentru a nu fi etichetati de ceilalti intr-un anumit fel. Poate pentru ca exista un interes la mijloc. Poate ca nu avem curajul sa ne asumam propriile fapte sau poate ca ne este pur si simplu lene sa dam explicatii. Poate ca … dracu stie de ce. Nu inteleg oamenii care pozeaza in altceva decat ceea ce sunt. Nu inteleg oamenii care nu isi asuma responsabilitati. Nu ii inteleg pe cei care sustin ceva desi tu stii ca nu e asa.

De ce dracu te intereseaza ca X va crede ca esti nu stiu cum, sau ca Y se va uita urat la tine pentru ca a aflat ca ai facut nu stiu ce? De ce sa nu strigi in gura mare “frate asta e, daca iti convine bine, daca nu iara bine”? De ce? Recunosc, si eu pastrez aparentele, insa doar atunci cand este ceva la mijloc. Atunci cand exista un interes bine definitivat si persoana mea ar avea de castigat, numai fata de anumite persoane si numai pana cand acest ceva se materializeaza.

Poate e gresit, poate nu e… prea putin imi pasa. Poate persoanele implicate in ceva-ul asta vor avea de suferit din cauza acestor aparente, poate ca ma vor uri dupa ce se termina tot… din nou: neinteresant. Si totusi, poate ca daca nu ne-am mai pierde atata timp ascunzandu-ne dupa aparente lucrurile ar fi mult mai simple. Oare?

E mult prea dimineata pentru mine. Ma ustura ochii de mor. Cred ca ar fi cazul sa imi iau niste picaturi. Firma in care lucrez are o filiala si in Targoviste si a trebuit sa vin cateva zile aici. Asta este motivul pentru care am disparut.

Eh, si uite asa mi-am facut eu bagajele si am ajuns in megalopolisul Targoviste, pe care il vom denumi in continuare TGV, ca imi e lene sa scriu tot cuvantul. In prima zi, undeva pe la 7 si ceva seara, plecam de la birou si sefa are o idee geniala. “Hai sa iti arat orasul, dar lasa masina ta aici. Nu vrei sa te plimbi cu ea.” Am comentat eu ceva, insa zic, hai sa facem asa… o sti ea ceva. Ne urcam noi in masina de firma si purcedem la drum. Ea: “Sa nu depasim 50/h ca iesim dracu din oras”. Mai mama, cate gropi!!! Doamne, zici ca a avut loc un bombardament. Frate… cratere in toata regula peste tot. Ce sa lasi, ce sa ocolesti. “Aici este centrul”. Aa? Unde? Aici? Am trecut prin sate care aveau un centru mai dragut. Niste strazi daramate, 3 magazine de pe vremea comunistilor, un giratoriu cu o “hopera de harta, vere” fix in mijloc. Frumos… un ceva metalic avand o forma nedefinita de trapezo-piramido-elipsoido-cerc cu multe luminite. Am ramas impresionata. Ne mai invartim noi un pic… gropi, multe gropi, cele mai multe gropi. Aaaaa!!!!

Ma uimeste totusi atmosfera din acest oras. E apasatoare. Oamenii sunt tristi si urati as putea adauga, praf peste tot, dupa ora 6 seara e pustiu. Ma simt ca intr-un oras uitat de lume, fara perspective si cu urme adanci ale fostului regim.

Sunt mult prea obosita. Am stat mult peste program, am avut mult prea multe de facut, agitatia a fost prea `agitata`. Cu toate astea am ramas impresionata de copii ( a se intelege agenti 😉 ) Imi era oarecum dor de atmosfera de CC desi m-au obosit la maxim. Pentru ei ma voi intoarce si saptamana viitoare chiar daca trebuie sa fac slalom printre miliardele de gropi si ma doare inima de fiecare data cand dau intr-una.

Am nevoie de inca o cafea, desi am la bord 2 deja. Pana data viitoare… salutari din meglopolisul TGV.