Lună: ianuarie 2019

E intuneric si e mult prea multa liniste. Atat de multa incat te auzi respirand. Scrutezi bezna inghetata insa nu e nimeni. Esti singur. Tu si gandurile tale care dau navala fara mila. Simti ca iti ia foc creierul. E mult, e prea mult. Totul te copleseste, te sufoca, te striveste. Nu stii de unde sa incepi si unde sa termini. Simti ca vei pierde si farama aia de contact cu realitatea pe care o mai ai. Te mai uiti odata in jur. Nimeni. Te simti pierdut si dezorientat. Pui mana pe telefon si suni rugandu-te ca cineva, oricine, sa raspunda, sa iti zambeasca si sa iti spuna ca va fi ok. Ciudat: nu raspunde nimeni. Cu fiecare secunda care trece simti ca nu mai ai aer, ca ceva inauntrul tau se stinge si moare. Vrei sa strigi dupa ajutor insa stii ca nu te va auzi nimeni. Incerci sa te concentrezi insa esti la limita dintre real si fantezie.

Unde iti sunt prietenii? – e intrebarea care iti rasuna ca un ecou in cap. Care prieteni? Cei care te privesc in ochi si te mint cu zambetul pe buze? Cei care te-ar injunghia pe la spate cu prima ocazie? Cei care sunt atat de orbiti de ipocrizie incat nu isi dau seama ca tu stii exact ce au facut? Cei care te cauta numai cand au nevoie de ceva? Cei care sunt atat de falsi incat numai gandindu-te la ei ti se face rau?

Unde este el? – a doua intrebare care te macina. Care el? El care se joaca cu mintea ta doar pentru a nu se plictisi? El care apare de niciunde, te inalta pana la cer si apoi pleaca lasandu-te in plin picaj? El care te-a facut sa crezi in vise numai pentru a ti le lua inapoi?

Sunt prea multe intrebari fara raspuns, sunt prea multe… Privirea ti se intuneca, totul se invarte, creierul ti se blocheaza, incepi sa amortesti, aerul din jur se dilata, inima refuza sa mai pompeze si …. si cazi. Din nou acea liniste mormantala te invaluie. Te trezesti pe jos, inghetat si cu o durere crunta care pune stapanire peste fiecare particica a corpului tau. Nu stii cat timp ai fost inconstient. Deschizi ochii si din instinct cauti cu privirea pe cineva. Langa tine nu e decat telefonul care s-a desfacut in bucati de la cadere.

Incepi sa respiri, sa te aduni, sa gandesti. Te tarasti in pat. Da… acum respiri normal insa durerea aia nu iti da pace. Ai flash-uri cu tot ce s-a inatamplat. E ca un film prost in slow motion, insa e un film trist pentru ca personajul principal esti tu. Incepi sa plangi si adormi strangand telefonul in mana. Nu mai stii pe cine ai vrut sa suni, sau poate chiar ai sunat. Nici nu mai conteaza. Acum esti bine. A trecut. Oare maine te mai trezesti? Oare va fi la fel?

Cred ca toti avem o anumita perioada din zi incepand cu care nu mai functionam normal. Eu o numesc ora critica. De obicei se manifesta cam cu doua ore inainte de terminarea programului. Personal iubesc momentul asta. Atunci toata lumea este chill si parca si treaba merge mai bine.

Cand lucram pe noapte, ora critica era pe la 4 dimineata. Atunci toata lumea o lua razna. Fie se radea in hohote din orice si nu ne mai oprea nici dracu`, fie se abera intr-un stil barbar incat nimeni nu mai intelegea nimic sau se faceau glume proaste, gen sunat pe telefonul mobil al unui coleg si dandu-te drept debitor din State. Si statea saracu` cu tine in telefon explicandu-ti ce si cum ai de plata, in timp ce restul se tavaleau pe jos de ras. Aveam o colega care dansa “hipopotamita balerina”. Eram lesinati 🙂 ) Toata lumea isi vedea de treaba si o vedeai cum apare de dupa un cubical… un tutu roz ii mai trebuia. Sau canta “bugging you” …. oricat de suparata sau moarta de somn as fi fost intotdeauna, dar absolut intotdeauna izbucneam intr-un ras isteric cand o auzeam. Mai un debitor isteric, mai o cursa cu scaunele prin birou, un joc de mim cand pica sistemul, seful bagandu-se sub birou cand era asaltat de diferite cereri (cei care erau acolo stiu ca A.B a fost genial la faza respectiva; am ras cu lacrimi) si uite asa treceau 9 ore. Imi e infiorator de dor de vremurile alea.

Si acum e ok. Si aici exista ora critica. Astazi colegul din dreapta imi canta “ave maria” si recita din slujba de dimineata, cea din stanga se stramba in cel mai ciudat mod, 2 metri mai incolo cineva decola cu scaunul pe care il botezase “skoda”, din fundal se auzea un “la puscarie” in genul galeriei Steaua iar eu aveam o bagheta magica confectionata dintr-o stinghie de la un evantai si un ambalaj de la o bomboana si dadeam cu magie: “zbang… you are a frog!” … “zbang… you are a puddel!” 🙂 )

Pentru momente ca astea merita sa te intorci in fiecare zi la munca, pentru ca pana la urma oamenii fac atmosfera; nu cladirea, nu birourile, nu sefii cei mari. Oamenii alaturi de care stai 8 ore in fiecare zi. Din fericire eu am o echipa minunata, formata numai din “dereglati” (si o spun in cel mai bun mod posibil 😛 ) si fara de care zilele ar fi extrem de plictisitoare.

p.s: maine imi iau globul de cristal la mine 😀

La un moment dat tatal unui prieten ne-a spus: “Copii, daca puteti sa faceti cuiva un rau in viata, nu ezitati, faceti-o. Daca sunteti buni si credeti in oameni, o sa ramaneti singurii prosti din lume.” Am zambit atunci punand aceste cuvinte pe seama varstei si a greutatilor prin care trecuse. Astazi ii dau dreptate din toata inima si regret ca nu l-am ascultat.

Acum foarte multi ani ma ghidam dupa principiul “decat sa planga mama, mai bine plange mata”. Si a functionat o perioada. Acum, “la batranete”, mi-am zis ca poate nu e foarte ok asa. Hai sa facem si fapte bune, sa ajutam lumea, sa ne implicam, sa ne pese de semenii nostri. Zis si facut. Nu simteam acea multumire si impacare sufleteasca pe care, cica, o ai dupa ce faci ceva bun. Ba din contra. Am zis ca sunt eu nebuna, si mi se pare, si am continuat. Dar viata a avut grija sa imi arate in cel mai explicit mod cu putinta, ca tatal prietenului meu are dreptate. De obicei, cand ai o problema si nu-i dai de cap de unul singur apelezi la “prieteni”. Eh, atunci vezi defapt ca esti un mare bou, pentru ca nu ai prieteni. Si incepi sa te gandesti la toti oamenii cu care ai interactionat la un moment dat la un nivel mai avansat decat cel de simpla cunostinta. Si incepi sa pui cap la cap cuvinte, gesturi, priviri, pe care le-ai trecut cu vederea la momentul respectiv. Si realizezi inca o data ca esti un bou exagerat de mare. Imens chiar. Un bou planetar (nu am gasit un alt adj. care sa sugereze mai bine imensitatea boului)

Din toti oamenii aia cu care tu ai interactionat, au mai ramas vreo 2-3. Restul au disparut pur si simplu. In cazul unora stii si de ce, la altii inca te mai intrebi ca un bou planetar ce esti, de ce? De ce nu mai sunt? Trebuie sa fi facut tu ceva, clar. E vina ta evident. Si te gandesti…. si iar te gandesti, si analizezi … si te mai intorci odata si te gandesti pana iti ia foc creierul si nu gasesti nimic. Incerci sa afli, insa nu ti se da dreptul la aparare. Esti vinovat si gata. Nici macar de prezumtia de nevinovatie nu beneficiezi. Iti zici in sinea ta de bou: “Eh, asta e. Life goes on”, si te intorci la activitatile zilnice.

Te duci la munca si incerci din rasputeri sa ingnori factorii perturbatori care te scot din minti. Te intorci acasa si iti dai seama ca trebuie sa intreprinzi anumite activitati casnice pentru ca nu le va face nici dracu`. Asa ca inghiti in sec si le faci tu. Te apuci si faci calcule si iti dai seama ca ti-ar mai trebui inca 3 joburi ca sa achiti tot. Adormi sperand ca maine va fi mai bine. Ai cosmaruri, te zvarcolesti pana se duce dracu` si salteaua nu numai lenjeria, te trezesti transpirat si speriat si vrei sa suni pe cineva. Iei telefonul insa iti amintesti ca esti boul absolut si nu ai la cine apela. Se face dimineata, te trezesti, iti faci o cafea si incepi sa faci curat: in agenta telefonului, in lista de mess, in agenda celuilalt telefon. Uite ce bine iti merg telefoanele daca au doar 5 oameni in agenda 🙂 )

Fumezi o duzina de tigari si hotarasti ca ai fost un bou prea mult timp. Faci o selectie a persoanelor pe care le cunosti si le incadrezi in diverse categorii. Pui toate problemele pe hartie si le iei in ordinea prioritatii facand un plan de atac pentru fiecare in parte. Iei decizii referitoare la anumite lucruri si persoane. Iti faci o lista ca sa nu te razgandesti cumva intr-un acces de “a fi boul absolut”. Strangi din dinti si mergi mai departe. Incepand de azi, asta esti TU. Cine te intelege si te accepta asa bine, cine nu, si mai bine. Dai drumul la muzica si parca e un pic mai bine. Din agenda cu 5 numere, suni o persoana si te duci sa bei a doua cafea la ea pentru ca stii ca daca acea persoana a ramas in agenda sigur iti va intelege noul plan. Si mai mult decat atat, iti va fi si alaturi.

Ca si concluzie: cine nu are batrani sa si-i cumpere, pentru ca mare dreptate au cateodata!

Toate cele bune si …. renuntati la a fi boi planetari pentru ca nu se merita