M-am intors de 2 zile din TGV si prin mila divina sunt in concediu. Tot de 2 zile dorm in continuu. Zici ca am ani de cand nu am mai practicat somnul… nu am facut nimic altceva decat a schimba patul din dormitor cu canapeaua din sufragerie si invers. Pe deasupra am si o stare de tot kkt-ul. Nu as putea sa o definesc exact insa e cea mai de kkt de pana acum. Mii de ganduri fara rost alearga prin mintea mea si asa destul de subreda. Nu au legatura unele cu altele si imi e imposibil sa ma opresc la doar unul din ele, asa ca imi mai fac o cafea, imi aprind inca o tigare si le las sa vina. Nu as putea sa le opresc nici daca as vrea, deci ce rost are sa ma impotrivesc…

Ma gandesc la mine, la ce am facut pana acum sau la ce nu am facut. La ce vreau sa fac sau nu. La modul in care ii percep pe ceilalti. Am ramas profund impresionata de copiii din TGV. Desi stau intr-un oras de kkt, fara perspective si in care visele mor, ei au totusi puterea sa vina in fiecare zi cu zambetul pe buze, sa isi doreasca mai mult, sa aspire catre ceva mai bun. Si fiecare isi duce lupta asta in felul lui. Ma gandesc ca la un moment dat am stat si eu intr-un oras asa micut, insa nu am luptat… am ales calea cea mai simpla si am preferat sa plec.

Ma gandesc ca unii oameni la care nu ma asteptam m-au dezamagit si pentru asta au fost de ajuns doar 5 minute. Sau poate m-am inselat eu in privinta lor si i-am creionat eronat la inceput. Dezamagirea e sacaitoare la inceput, insa cu timpul inveti sa o ignori insa intotdeauna te vei intreba “de ce?”.

Ma gandesc ca ma agit prea mult pentru lucruri care nu merita si ca ma lupt cu morile de vant. Ca pana acum nu am realizat nimic care sa merite. Ca unii au avut anumite asteptari in privinta mea insa acestea nu s-au materializat si poate ca niciodata nu se vor implini. Ma gandesc ca poate vreau prea mult. Ca ar trebui sa iau lucrurile ca atare si sa nu mai astept nimic. Ca planurile nu sunt bune pentru ca atunci cand nu se implinesc doare. Ma gandesc ca ar trebui poate sa fiu un om mai bun, pentru ca hai sa recunoastem, nu sunt o persoana tocmai draguta.

Sau poate ca totul e in mintea mea. Poate ca e doar astenia de primavara sau plictiseala. Poate e doar o zi proasta, sau poate ca…

08apr.

Nu am mai scris nimic de ceva vreme. Nu am avut chef… nu am avut inspiratie… nu am avut nimic de spus. Astazi insa vom continua seria “Hai sa vorbim despre…” si ne vom focusa pe aparente. Cu totii stim ca de cele mai multe ori aparentele sunt inselatoare, si cu totii incercam sa le descifram.

Ne facem scenarii, ne dam cu presupusul, investigam, analizam, ba chiar afirmam cu tarie cateodata ca `stim sigur`si ajungem sa dam in paranoia. De cele mai multe ori concluzia astfel trasa este un kkt. Nu toata lumea s-a nascut sa fie psiholog, sau poate ca unii le pastreaza atat de bine incat nu ajungi sa ii cunosti niciodata. Ceea ce este atat de evident incat iti scoate ochii poate ascunde cu totul altceva… de cele mai multe ori opus evidentului initial.

Cu totii pastram aparentele. De ce? Poate pentru a nu fi etichetati de ceilalti intr-un anumit fel. Poate pentru ca exista un interes la mijloc. Poate ca nu avem curajul sa ne asumam propriile fapte sau poate ca ne este pur si simplu lene sa dam explicatii. Poate ca … dracu stie de ce. Nu inteleg oamenii care pozeaza in altceva decat ceea ce sunt. Nu inteleg oamenii care nu isi asuma responsabilitati. Nu ii inteleg pe cei care sustin ceva desi tu stii ca nu e asa.

De ce dracu te intereseaza ca X va crede ca esti nu stiu cum, sau ca Y se va uita urat la tine pentru ca a aflat ca ai facut nu stiu ce? De ce sa nu strigi in gura mare “frate asta e, daca iti convine bine, daca nu iara bine”? De ce? Recunosc, si eu pastrez aparentele, insa doar atunci cand este ceva la mijloc. Atunci cand exista un interes bine definitivat si persoana mea ar avea de castigat, numai fata de anumite persoane si numai pana cand acest ceva se materializeaza.

Poate e gresit, poate nu e… prea putin imi pasa. Poate persoanele implicate in ceva-ul asta vor avea de suferit din cauza acestor aparente, poate ca ma vor uri dupa ce se termina tot… din nou: neinteresant. Si totusi, poate ca daca nu ne-am mai pierde atata timp ascunzandu-ne dupa aparente lucrurile ar fi mult mai simple. Oare?

E mult prea dimineata pentru mine. Ma ustura ochii de mor. Cred ca ar fi cazul sa imi iau niste picaturi. Firma in care lucrez are o filiala si in Targoviste si a trebuit sa vin cateva zile aici. Asta este motivul pentru care am disparut.

Eh, si uite asa mi-am facut eu bagajele si am ajuns in megalopolisul Targoviste, pe care il vom denumi in continuare TGV, ca imi e lene sa scriu tot cuvantul. In prima zi, undeva pe la 7 si ceva seara, plecam de la birou si sefa are o idee geniala. “Hai sa iti arat orasul, dar lasa masina ta aici. Nu vrei sa te plimbi cu ea.” Am comentat eu ceva, insa zic, hai sa facem asa… o sti ea ceva. Ne urcam noi in masina de firma si purcedem la drum. Ea: “Sa nu depasim 50/h ca iesim dracu din oras”. Mai mama, cate gropi!!! Doamne, zici ca a avut loc un bombardament. Frate… cratere in toata regula peste tot. Ce sa lasi, ce sa ocolesti. “Aici este centrul”. Aa? Unde? Aici? Am trecut prin sate care aveau un centru mai dragut. Niste strazi daramate, 3 magazine de pe vremea comunistilor, un giratoriu cu o “hopera de harta, vere” fix in mijloc. Frumos… un ceva metalic avand o forma nedefinita de trapezo-piramido-elipsoido-cerc cu multe luminite. Am ramas impresionata. Ne mai invartim noi un pic… gropi, multe gropi, cele mai multe gropi. Aaaaa!!!!

Ma uimeste totusi atmosfera din acest oras. E apasatoare. Oamenii sunt tristi si urati as putea adauga, praf peste tot, dupa ora 6 seara e pustiu. Ma simt ca intr-un oras uitat de lume, fara perspective si cu urme adanci ale fostului regim.

Sunt mult prea obosita. Am stat mult peste program, am avut mult prea multe de facut, agitatia a fost prea `agitata`. Cu toate astea am ramas impresionata de copii ( a se intelege agenti 😉 ) Imi era oarecum dor de atmosfera de CC desi m-au obosit la maxim. Pentru ei ma voi intoarce si saptamana viitoare chiar daca trebuie sa fac slalom printre miliardele de gropi si ma doare inima de fiecare data cand dau intr-una.

Am nevoie de inca o cafea, desi am la bord 2 deja. Pana data viitoare… salutari din meglopolisul TGV.

E soare… mult soare. Ok, e prea mult soare. De ce dracu am lasat jaluzelele deschise?! Ma tarasc cu greu pana in bucatarie unde cotrobai dupa cafea. Bai, zici ca sunt hipnotizata. Nu pot gandi pana nu iau o gura de cafea si un fum din tigara. Doamne cat soare e afara. Ma suna o prietena mult prea bine dispusa si extrem de entuziasta pentru ora asta matinala. Nu reusesc sa inteleg foarte bine ce zice pentru ca inca dorm. Isi da seama ca sunt coffee-less si smoke-less si ma lasa sa imi revin.

Eh, hai ca parca incep sa vad cu alti ochi lumea si cana e abia la jumatate. Ma plictisesc si nici nu m-am trezit bine. Ce dracu fac azi? Ma mai uit odata pe geam si imi dau seama ca vreau sa conduc. Lumina e perfecta. Mda, am o ciudatenie cu lumina de condus: tre sa fie soare, dar nu prea, sa straluceasca dar nu foarte mult, sa fie o anumita temperatura afara… eh e complicat.

Cand afara sunt exact conditiile astea ma apuca un chef de duca de zici ca nu e adevarat. Bine eu am o placere deosebita de a conduce in orice moment, insa in imprejurarile astea e imperios necesar sa ma urc la volan. Nu dati cu pietre, stiu ca femeile sunt praf la volan… sunt perfect de acord cu asta. Eu nu le suport si ma umplu de draci instantaneu cand intalnesc specimene din astea in trafic. Sa zicem ca eu fac parte din exceptii… mda, modesty is my middle name 😛 Serios vorbind, am invatat de la un super sofer sa conduc si ca sa il citez pe el, conduc atipic pentru o femeie.

Deci afara conditiile meteo sunt perfecte. Buuun. Ma pun si caut o melodie pentru ca cineva a uitat sa mi-o trimita. Cred ca este melodia perfecta pentru condus. O gasesc intr-un final pentru ca evident nu am retinut cum se numeste remix-ul si incerc sa ma conving ca ar trebui sa stau acasa totusi pentru ca am milioane de chestii de facut. Volumul la maxim nu ma ajuta cu nimic si nici faptul ca am deschis toate jaluzelele. Era o vreme cand ma duceam foarte des la un prieten din Galati si absolut de fiecare data vremea era la fel ca si azi. Era si o melodia pe care o ascultam atunci. Gizaz, daca o gasesc si pe aia clar nu mai stau in casa. Step away from youtube! Don`t push the button! Pfff, too late, am gasit-o.

Enjoy, eu am plecat 😀

Mare lucru munca in echipa! Mare, domne`! Munca in echipa este mecanismul care face treaba sa mearga. Ai echipa, ai valoare. E asa, ca o big happy family. Un fel de “ne avem ca fratii”. Fiecare isi face treaba, pasarelele canta, florile infloresc, soarele sclipoceste, e o armonie de nedescris. Uite, ca imi da si o lacrima in coltul ochiului.

E un mare cacat in mortii ma`sii. E simplu: ca lucrurile sa mearga trebuie ca fiecare negru de pe plantatie sa isi faca partea lui; astfel la final va iesi un cacat frumos cu fundita. Daca unul o freaca va iesi un cacat pansat. Evident ca asta se intampla destul de des. De fiecare data trebuie sa existe un retard care sa futa tot. Si nu numai ca fute tot, anunta si cand este mult prea tarziu si ramai ca boul cu telefonu` in mana si te gandesti ce pula mea faci sa repari cacatu`.

Evident ca nu ai ce, dar tu te gandesti. Bai, si te gandesti, si te enervezi, si ceri explicatii pentru a intelege ce s-a intamplat ca sa poti gasi solutia, dar evident ca ti se da la muie. Fiecare arunca cu cacat in celalalt. Si iar te enervezi, si iar te gandesti, si suni lumea si dai mailuri, fumezi juma` de pachet de tigari si te rasucesti de te apuca toti dracii. De ce te enervezi nici tu nu stii.

Defapt tu esti singurul idiot care nu numai ca si-a facut partea, dar si-a facut-o si bine. Buuun. Intr-un final se rezolva. Cine are de suferit apoi? Tot tu, pentru ca minunatul cacat cu fundita e in ograda ta, si chiar daca altii l-au transformat in cacat pansat, e la tine, tu platesti.

Mda, asta e … s-a stricat defectul!

Va era dor de zapada? Nu? Nici mie. Mi s-a facut rau ieri cand am vazut ca nu numai ca incepe sa ninga, ba chiar insista. Dar stati linistiti, am consultat meteorologul de servici, adica pe mama, si cica asta e ultima ninsoare si de pe 20 martie vine primavara. Si daca a zis mama, asa e. (prietenii stiu de ce )

E weekend, suuper. Si ce fac eu? Ce fac?? Strategii pe urmatoarele 2 luni. Nu stiu cum dracu dar m-a lovit o inspiratie de zici ca nu e adevarat. Si ca sa nu treaca momentul suprem, mi-am propus sa lucrez de acasa la treaba asta. Inca o data: ACASA!!! Ce poate fi mai placut decat sa iti iei de lucru acasa si in weekend. Clar o sa mor. Eu care la 5 fix ies pe usa biroului si refuz cu orice pret sa iau cu mine problemele de acolo; eu care acuz oamenii care nu lasa biroul acolo unde e; eu care ma stramb cand aud de overtime sau de voluntariat in ale job-ului…. eu stau in varful patului si creez strategii. Cred ca de data asta m-am intrecut pe mine. A se nota ziua in calendar ca nu se stie cand se va mai intampla. E un fel de eclipsa: vine o data la nu stiu cati zeci de ani.

Sa fie de la zapada?

Nu sunt o persoana sentimentala si nici nu ma las coplesita de amintiri. Cateodata insa, e prea mult si ajutata si de ceva “stimulente” mii de ganduri dau navala. E ciudat. Fumam ca sa ne binedispunem si sa evadam, sa uitam, sa ne golim de trairi. Eh, fumul combinat cu muzica nepotrivita e cea mai proasta combinatie. Am enervantul obicei de a asocia anumite melodii cu anumite persoane, nu neaparat din cauza versurilor ci din cauza circumstantelor.

Play. Instantaneu gandul imi zboara la tine. Fumul imi umple plamanii si clopoteii aia nenorociti din melodie ma zgarie pe creieri. Zambesc. Oare ce mai faci? Nu am mai vorbit de anul trecut. Intind mana catre telefon dar imi dau seama ca noi suntem certati. Da` chiar, de ce ne-am certat? Caut o explicatie in timp ce ajunge iar la mine. Si trag, iar si iar si iar. Cineva ma intreaba: “Mai tii minte busterele de viteza?” Zambesc din nou. Franturi de imagini se perinda prin fata mea. Tu… fumul… masina gonind nebuneste… discutiile interminabile… melodia asta… La dracu, trebuie sa incetez. Noi nu mai suntem prieteni. Tu nu mai esti acolo sa imi dai sfaturi. Nu mai esti acolo sa imi spui “Van, nu asta e solutia” sau “Van nu esti singura, noi suntem prieteni”.

Mai aprind unul si plec. Si e bine. Si te uit. Playlist-ul o ia de la capat. Nuuuu. Iar piesa asta nenorocita. Oare stii de cate ori m-am intrebat daca iti e bine? Daca ai patit ceva? Daca zambesti? Oare stii cat a durut mesajul ala? Cat am cautat o explicatie si nu am gasit? Cat am plans gandindu-ma ca e vina mea? Cata nevoie am avut de discutiile alea proaste pe care le aveam? Oare stii cat de dor imi e sa fim iar prieteni? Oare stii cat doare cand cineva pe care il consideri prieten iti intoarce spatele fara nici o explicatie? Stii???

Fumul dispare si eu revin. Imaginea ta e inca prezenta. Cineva ma intreaba daca sunt ok. Nu, nu sunt. Ma ridic si plec. Ajung in masina, imi aprind o tigare, si ma intreb din nou: cum dracu` s-a ajuns aici? Inca suntem certati! Pup! Pa!

De ce ne facem iluzii? Dracu stie… Pentru a pastra aparentele, pentru a nu fi singuri si a avea un fals sentiment de apartenenta, pentru a ne umple mintea cu ceva… sau poate ca in prostia noastra chiar credem in ele.

Dar iti dai seama ca sunt iluzii atunci cand se sparg in mii de bucati si te lovesc. Atunci cand iti dai seama ca totul e o minciuna si s-a intamplat decat in mintea ta. Te-ai mintit singur desi in adancul sufletului stiai. Toti iti spuneau ca esti paranoic si ti se pare, dar tu stiai. Ti-ai deschis sufletul si cineva a venit si si-a bagat pula-n el iar tu habar n-ai cu ce ai gresit. Si doare… dar poate ca daca fugi sufiecient de tare o sa uiti, o sa scapi de durerea asta infecta.

Iti iei cheile de la masina si alergi pe scari. Da, daca fugi o sa scapi. Habar n-ai unde vrei sa mergi, insa apesi acceleratia ca si cum viata ta ar depinde de asta. Nu vezi prea bine ce se intampla in jur pentru ca plangi. Poate daca plangi suficient de mult iti vei spala si sufletul. Habar n-ai unde esti insa opresti in fata unui magazin. Tigari… sa nu uit sa iau tigari. Dar te opresti langa o sticla. Never drink and drive. Pfff, e o tampenie. Te pui iar la volan si gonesti fara o tinta anume. Sticla e pe jumatate goala. Cand pula mea am baut-o?! Si muzica asta… te scoate din minti. Chiar sa nu mai fie nici un cd in masina?

Nu, nu mai e. Eviti in ultimul moment un stalp. Cine mortii lui a pus stalpu` ala acolo? De ce? Defapt, cu ce ai gresit? Cauti un raspuns logic insa nu gasesti. Unde sunt zilele alea in care radeam? Unde sunt glumele alea proaste? Unde dracu ai disparut tu sau cand te-ai schimbat? Suntem ok? Asta e o gluma proasta pentru ca nici macar nu o spui pe un ton convingator, dar sa o mai si crezi.

Alergi desi ai obosit si ochii ti se inchid. Ciudat… e o legatura intre modul in care iti misti mainile si volan. La dracu, sticla s-a terminat. Tragi pe dreapta, iti lasi capul in maini si plangi. Plangi pana uiti de tine. Cineva iti bate in geam. Ii faci semn ca esti ok si incerci sa te aduni. De ce ti-ai facut iluzii si de data asta? Tu stii ca nu ai prieteni. De ce te incapatanezi sa crezi ca unii iti sunt?

De ce ii lasi sa te cunoasca? De ce nu accepti odata pentru totdeauna ca sunt doar iluzii? Nu va fi nimeni sa te auda cand strigi dupa ajutor. Nu va fi nimeni sa verse o lacrima cand te vei duce pulii de suflet. Si daca tu esti la pamant crezi ca ii pasa cuiva? Aiurea… te-ai putea opri la 150 km/h sub primul tir si degeaba. Cu greu gasesti drumul catre casa.

Te-ai calmat. Acum vei putea sa dormi. Dar maine? Maine ce vei face? O vei lua de la capat. Nu, nu o vei face, pentru ca acum stii ca sunt doar iluzii. Dar poate totusi te-ai inselat… poate erai prea nervos si nu judecai limpede. Poate nu sunt iluzii… Poate chiar te cunosc si vor fi acolo pentru tine….

Da, ai dreptate: cuvintele inseamna mai mult, gesturile definesc totul si mastile capata diferite forme, dar nu pentru toti. Pacat ca cei pentru care nu porti o masca nu fac diferenta. Pacat ca tocmai ei isi baga pula in sufletul tau. Pacat ca inca mai crezi in iluzii…

Eu am o problema cu oamenii incapabili in general. Dar cand acestia se mai dau si atotstiutori vad negru in fata ochilor si ma abtin cu greu sa nu ii strang de gat. Am una bucata persoana care intruneste aceste minunate calitati si pe care vreau sa o dau cu capul de pereti pana ma plictisesc. 😀

Aceasta persoana este buna intr-un singur domeniu: analiza. Da-i un excell, un raport si un grafic si are orgasm. Buuun. Dar cand jobul tau presupune mai mult decat a te masturba facand niste formule si analizand niste indicatori te cam futi pe ea de capacitate analitica. Cand trebuie sa creezi ceva dintr-o foaie alba, cand trebuie sa relationezi cu cei din jurul tau, cand trebuie sa le transmiti niste informatii pe care sa le si priceapa, cand trebuie sa inventezi o strategie care sa nu para seaca si impersonala… eh, atunci o cam sugi.

Si ce faci? Esti prea mandru sa asculti la cei din jur, asa ca faci de capul tau si iese un kkt. De ce dracu sa facem noi un powerpoint ca sa priceapa tot omu` cand putem sa vorbim 1 ora si jumatate si la final sa nu mai intelegem nici noi ce am vrut defapt sa spunem?!

De ce sa avem un time management eficient cand putem sa ne holbam la niste rapoarte toata ziua si sa le atragem atentia celor din jur ca ar trebui sa faca la fel. Daca eu vin si iti spun: “fa in pula mea evaluarile alea azi ca eu oricum am treaba acum, si lasa-mi mie aplicatia sa le fac pe ale mele maine” tu ce faci? Te holbezi ca muta la pula, dai din cap ca da, si maine imi spui zambind ca nu le-ai facut pentru ca ai stat 6 ore sa faci ceva pe care un om normal l-ar face in 45 de minute.

Si cu toate astea ai tupeul sa te dai atotstiutor in orice chestie cand defapt tu esti un incapabil notoriu. Cu toate astea ai o parere desavarsita despre tine si ii desconsideri pe cei care nu isi strica ochii 5 ore intr-un excell. Cu toate astea iti permiti sa emiti judecati la adresa celor care iti demostreaza cat de incapabil esti.

Am alergie la genul asta de oameni si desi incerc sa ma controlez nu stiu cat ii voi mai putea tolera. O sa apar intr-o zi cu un Kalasnikov si ii macelaresc pe toti. Pe piatra funerara va fi desenat un excell, niste formule pentru anul nasterii si al decesului si un grafic pentru a evidentia varsta. Aaaaaa!!!!!!

Hai sa lamurim o chestie. Acesta este un blog personal, insa nu toate posturile de aici fac referire la mine, la persoanele pe care le cunosc sau la situatii reale. Unele sunt pur si simplu aberatii ale unei minti bolnave si plictisite. Pai si atunci de ce ne consumam din viata facand scenarii referitoare la cate un post de aici? “Sigur e vorba despre ea..” sau “Sigur se refera la x…” sau dracu mai stie ce.

Postul anterior nu este despre mine. Nu este despre persoane pe care le cunosc. Nu este o poveste auzita de la prietenii unor prieteni. Este pur si simplu o poveste. Orice asemanare cu persoane si situatii reale este pur intamplatoare. Intr-o oarecare masura ma regasesc in ea dar repet, este DOAR o poveste. De ce? Pentru ca eu as fi reactionat cu totul altfel.

Eventual l-as fi invitat la o cafea, a doua zi cand ne trezeam 😀 sau i-as fi spus direct: “Stii, eu ma gandeam sa… ce zici?” Este foarte adevarat faptul ca si eu ma exteriorizez destul de greu in anumite situatii insa daca vreau ceva/pe cineva foarte tare fac pe dracu in patru si obtin, sau epuizez toate variantele si admit ca nu se poate. Si pana la urma, presupunem prin absurd ca ar fi fost vorba despre mine si x, care ar fi fost problema?

De ce nu intrebam cand avem nelamuriri? De ce dracu stam si ne uitam unu la altu ca niste vitei fara sa zicem nimic? De ce lasam kkt-uri de genul asta sa ne futa nervii? Data viitoare cand voi incerca sa spun ceva cuiva prin intermediul unui post, voi anunta persoana respectiva subtil. Aaaaaaa!!!!!!!!

Intr-adevar, mult prea subtil si absolut deloc evident, dar eu va iubesc oricum