Nu, nu sunt ironica iar modestia nu m-a caracterizat niciodata, asa ca nu vad de ce as incerca sa apelez la ea acum. Sunt doar furioasa si plina de sentimente contradictorii: ura, dezamagire, regrete, speranta, vise, zambete… Mi-am depasit multe limite in ultima vreme, am facut multe greseli, am crezut, am sperat, am visat… am cazut din nou. Acum sunt jos. Poate mai jos decat am fost vreodata. Atat de jos incat atmosfera e irespirabila. Fiecare respiratie poate fi ultima. Vreau sa inchid ochii si sa dorm. Sa dorm pentru o eternitate.

Vreau sa plec departe… la capat de lume. Nu mai astept nimic de la nimeni. Nu mai investesc nimic in nimeni. Sunt satula de zambete false si conversatii de complezenta. Nu am nevoie de mila voastra. Nu am nevoie de priviri pline de compasiune sau de cuvinte seci. Nu vreau sa ma intelegeti, nu aveti cum. Ipocrizia danseaza un joc nebun. Falsitatea o secondeaza. Read More

Ma gandeam zilele trecute la lucrurile pe care le facem pentru a obtine ceea ce ne dorim; la sacrificii si compromisuri; la drumul pe care ni-l alegem. Cand eram in liceu tot ce imi doream era sa scap de ai mei asa ca am dat la facultate intr-un alt oras. In timpul facultatii imi doream sa lucrez pentru a putea inchiria un apartament. In consecinta m-am angajat si m-am mutat singura. Apoi am vrut masina si drept urmare mi-am facut leasing. Ulterior m-am hotarat sa raman in orasul asta mizer si am vrut apartamentul meu. Pentru asta am apelat la creditul ipotecar si mi-am luat unul.

Acum ar trebui sa fiu multumita, nu? Dar parca nu se leaga. Lipseste ceva. Nu se poate ca la 27 de ani sa fie suficient. Mai trebuie ceva… Ah, gata stiu: alta masina. Una mai mare, mai puternica, cu mai multe optiuni, leasingul si asa e prea scump la asta. Hmm, m-am hotarat: schimb masina. Asa. And now what? What`s next? Hai ca trebuie sa mai fie ceva. Mda, tre sa ajung cu niste plati la zi. Nu-i bai, se rezolva la salariul viitor. Buun. Si mai departe? Pfff, uitasem, tre sa schimb si telefoanele. Le programez pentru salariul celalalt. Si apoi? Apoi ce mai urmeaza? Read More

Starea de kkt pe care am avut-o in ultima vreme m-a tinut departe de laptop. Nu am avut chef de nimic… am stat, am analizat, am calculat si am tras linie. Nu cred ca interesau pe nimeni intrebarile mele existentiale sau deciziile ce aveam sa le iau ulterior analizei. Dar si asa a trebuit sa ies totusi din casa, mai mult tarata de vara-mea, dar am iesit. Sa mergem la cumparaturi zic. Prin casa batea vantul si aprovizionarea era imperios necesara. Si uite asa am ajuns intr-un supermarket. Nu dam nume ca sa nu facem reclama pentru ca nu merita. M-am inarmat cu o lista, un carucior si cu vara-mea, ea avand rolul de a nu ma lasa sa ma abat de la lista. 😀

Buuun. Trecem peste faptul ca era sa fac un accident la iesirea de pe o straduta pentru ca un idiot intra pe aceeasi straduta dar pe contrasens. Trecem si peste faptul ca in parcarea respectivului magazin mai era sa fac un alt accident pentru ca un alt idiot nu s-a asigurat. Eh, dar nu putem trece peste haosul din interior. Bai, toata lumea era in supermarketul ala. Toata!!! Exista un spatiu destul de mare intre rafturi insa abia reuseai sa te strecori. Read More

Si pentru ca am primit critici ca nu mai postez atat de des, ma revansez cu inca un post. 🙂 Vroiam sa scriu demult despre asta insa am tot amanat.

Langa blocul meu exista un spatiu special amenajat pentru caini. Ingradit, cu pomi, cu verdeata, cu bancute… ce mai, tot tacamul. Totul pentru a usura munca detinatorilor de animale de companie si pentru ca patrupedele sa se simta bine. Toate bune si frumoase. Aproape ca imi pare rau ca nu o am pe Jessy aici. De la geamul meu de la bucatarie, unde am fost exilata de vara-mea sa fumez, se vede exact parculetul asta. Stau minute bune holbandu-ma acolo.

De cateva zile o tot urmaresc pe o tanti. Are un catzel alb, pufos si dulce foc. Ati crede ca tanti asta vine in parculet si lasa catzelul sa isi vada de ale lui in timp ce ea sta pe banca si isi vede de ale ei. Ei bine nu. Idioata asta iese cu cainele la plimbare insa il tine in lesa langa ea, ea infigandu-si curul in banca si neclintidu-se din loc. Bai si asa se zbate saracul catzel si vrea sa alerge, sa se joace cu ceilalti de ti se rupe inima. Insa vaca ce face.

Tine strans de lesa, se infige si mai bine in banca si il mai si altoieste pe bietul animal pentru ca are tupeul sa se miste. Fa, esti proasta? Daca iti e lene sa te misti, lasa-l dracu liber ca nu are unde fugi, e un gard in jur, si nu il mai sugruma cu lesa aia. De ce mortii ma`tii ti-ai luat caine daca nu stii sa ai grija de el?

Data viitoare cred ca o sa cobor la ea si ii fut vreo doua peste ochi, sau de ce nu, o leg pe ea de banca in locul cainelui. Unde mai pui ca a mai venit si un vecin cu o petitie pentru desfiintarea acestui loc pe motiv ca fac cainii galagie. Da` ce pula mea ai vrea sa faca? Sa planteze copaci? Sa stea pe banca si sa citeasca ziarul in liniste? Mai aveam un pic si ii dadeam cu petitia in cap. Mai degraba as semna una pentru a desfiinta parcul ala de copii de langa. Aia urla frate, si urla tot timpul, de dimineata pana seara de ma scot din minti.

Asa urasc oamenii care isi iau un animal de companie doar pentru ca e cool, ca se poarta, sau ca a urlat odrasla pana a ramas fara glas. Exista la un moment dat un proiect de lene privind drepturile animalelor. Se propusese sa se adopte legea din State, adica ai maltratat sau ai neglijat un animal – spuf, in jail cu tine. Am subscris la acea lege, poate unica pe care am sustinut-o. Insa evident ca nu s-a intamplat nimic pentru ca romanii sunt mult prea limitati in gandire. Parca si acum il aud pe un cretin care comenta atunci: “Ce mah? Inchisoare ca ai batut un caine? Mama lui a dracu de javra. Il calc cu masina.” Pai futu-ti mortii ma`tii de jeg uman, daca ai fi tu in locul bietului animal ar fi bine? Daca cineva te-ar lovi fara mila si nu ai avea cum sa te aperi ai mai comenta atata?

Urasc mizeriile astea umane si nu cred ca exista pedeapsa suficient de dura pentru ei. Din partea mea nici injectia letala nu e de ajuns.

In fiecare zi a mizerei noastre existente purtam masti. De cele mai multe ori o facem pentru a ne proteja de cei din jur, pentru a nu suferi sau a nu fi dezamagiti. Si o facem atat de bine cateodata, incat chiar si noi uitam cum suntem defapt. Masca devine parte din tine si ajungi sa o porti tot timpul. Si e bine. Ii tii pe toti la distanta si nimic nu te atinge. Devii din ce in ce mai solitar si iti concentrezi toate eforturile asupra “ceva”, indiferent ca e job, hobby, catel, etc. Te focusezi pe ceva si in fata lor porti aceeasi masca. Iti joci rolul atat de bine incat ai merita un Oscar.

Lasi impresia ca esti imun la orice. Ca nimic nu te impresioneaza. Ca nu iti pasa de nimic. Si ei ajung sa te vada asa. Devii sclavul propriului tau joc. Partea de kkt vine atunci cand apar situatii neprevazute si esti pus in situatia de a renunta la masca, la scenariu, la joc. Si atunci poate te-ar ajuta un zambet, un cuvant dragut, un ceva care in mod normal te-ar enerva. Insa ei nu stiu cum sa reactioneze. Te stiu intr-un fel si se comporta in consecinta.

Privesti in gol si te gandesti ca e vina ta. Tu nu i-ai lasat sa te cunoasca. Poate ca e mai bine asa. Poate nici nu le pasa defapt. Cu siguranta e mai bine asa. Durerea va trece si vei putea sa o iei de la capat. Acelasi joc, aceeasi masca…

M-am intors de 2 zile din TGV si prin mila divina sunt in concediu. Tot de 2 zile dorm in continuu. Zici ca am ani de cand nu am mai practicat somnul… nu am facut nimic altceva decat a schimba patul din dormitor cu canapeaua din sufragerie si invers. Pe deasupra am si o stare de tot kkt-ul. Nu as putea sa o definesc exact insa e cea mai de kkt de pana acum. Mii de ganduri fara rost alearga prin mintea mea si asa destul de subreda. Nu au legatura unele cu altele si imi e imposibil sa ma opresc la doar unul din ele, asa ca imi mai fac o cafea, imi aprind inca o tigare si le las sa vina. Nu as putea sa le opresc nici daca as vrea, deci ce rost are sa ma impotrivesc…

Ma gandesc la mine, la ce am facut pana acum sau la ce nu am facut. La ce vreau sa fac sau nu. La modul in care ii percep pe ceilalti. Am ramas profund impresionata de copiii din TGV. Desi stau intr-un oras de kkt, fara perspective si in care visele mor, ei au totusi puterea sa vina in fiecare zi cu zambetul pe buze, sa isi doreasca mai mult, sa aspire catre ceva mai bun. Si fiecare isi duce lupta asta in felul lui. Ma gandesc ca la un moment dat am stat si eu intr-un oras asa micut, insa nu am luptat… am ales calea cea mai simpla si am preferat sa plec.

Ma gandesc ca unii oameni la care nu ma asteptam m-au dezamagit si pentru asta au fost de ajuns doar 5 minute. Sau poate m-am inselat eu in privinta lor si i-am creionat eronat la inceput. Dezamagirea e sacaitoare la inceput, insa cu timpul inveti sa o ignori insa intotdeauna te vei intreba “de ce?”.

Ma gandesc ca ma agit prea mult pentru lucruri care nu merita si ca ma lupt cu morile de vant. Ca pana acum nu am realizat nimic care sa merite. Ca unii au avut anumite asteptari in privinta mea insa acestea nu s-au materializat si poate ca niciodata nu se vor implini. Ma gandesc ca poate vreau prea mult. Ca ar trebui sa iau lucrurile ca atare si sa nu mai astept nimic. Ca planurile nu sunt bune pentru ca atunci cand nu se implinesc doare. Ma gandesc ca ar trebui poate sa fiu un om mai bun, pentru ca hai sa recunoastem, nu sunt o persoana tocmai draguta.

Sau poate ca totul e in mintea mea. Poate ca e doar astenia de primavara sau plictiseala. Poate e doar o zi proasta, sau poate ca…

08apr.

Nu am mai scris nimic de ceva vreme. Nu am avut chef… nu am avut inspiratie… nu am avut nimic de spus. Astazi insa vom continua seria “Hai sa vorbim despre…” si ne vom focusa pe aparente. Cu totii stim ca de cele mai multe ori aparentele sunt inselatoare, si cu totii incercam sa le descifram.

Ne facem scenarii, ne dam cu presupusul, investigam, analizam, ba chiar afirmam cu tarie cateodata ca `stim sigur`si ajungem sa dam in paranoia. De cele mai multe ori concluzia astfel trasa este un kkt. Nu toata lumea s-a nascut sa fie psiholog, sau poate ca unii le pastreaza atat de bine incat nu ajungi sa ii cunosti niciodata. Ceea ce este atat de evident incat iti scoate ochii poate ascunde cu totul altceva… de cele mai multe ori opus evidentului initial.

Cu totii pastram aparentele. De ce? Poate pentru a nu fi etichetati de ceilalti intr-un anumit fel. Poate pentru ca exista un interes la mijloc. Poate ca nu avem curajul sa ne asumam propriile fapte sau poate ca ne este pur si simplu lene sa dam explicatii. Poate ca … dracu stie de ce. Nu inteleg oamenii care pozeaza in altceva decat ceea ce sunt. Nu inteleg oamenii care nu isi asuma responsabilitati. Nu ii inteleg pe cei care sustin ceva desi tu stii ca nu e asa.

De ce dracu te intereseaza ca X va crede ca esti nu stiu cum, sau ca Y se va uita urat la tine pentru ca a aflat ca ai facut nu stiu ce? De ce sa nu strigi in gura mare “frate asta e, daca iti convine bine, daca nu iara bine”? De ce? Recunosc, si eu pastrez aparentele, insa doar atunci cand este ceva la mijloc. Atunci cand exista un interes bine definitivat si persoana mea ar avea de castigat, numai fata de anumite persoane si numai pana cand acest ceva se materializeaza.

Poate e gresit, poate nu e… prea putin imi pasa. Poate persoanele implicate in ceva-ul asta vor avea de suferit din cauza acestor aparente, poate ca ma vor uri dupa ce se termina tot… din nou: neinteresant. Si totusi, poate ca daca nu ne-am mai pierde atata timp ascunzandu-ne dupa aparente lucrurile ar fi mult mai simple. Oare?

E mult prea dimineata pentru mine. Ma ustura ochii de mor. Cred ca ar fi cazul sa imi iau niste picaturi. Firma in care lucrez are o filiala si in Targoviste si a trebuit sa vin cateva zile aici. Asta este motivul pentru care am disparut.

Eh, si uite asa mi-am facut eu bagajele si am ajuns in megalopolisul Targoviste, pe care il vom denumi in continuare TGV, ca imi e lene sa scriu tot cuvantul. In prima zi, undeva pe la 7 si ceva seara, plecam de la birou si sefa are o idee geniala. “Hai sa iti arat orasul, dar lasa masina ta aici. Nu vrei sa te plimbi cu ea.” Am comentat eu ceva, insa zic, hai sa facem asa… o sti ea ceva. Ne urcam noi in masina de firma si purcedem la drum. Ea: “Sa nu depasim 50/h ca iesim dracu din oras”. Mai mama, cate gropi!!! Doamne, zici ca a avut loc un bombardament. Frate… cratere in toata regula peste tot. Ce sa lasi, ce sa ocolesti. “Aici este centrul”. Aa? Unde? Aici? Am trecut prin sate care aveau un centru mai dragut. Niste strazi daramate, 3 magazine de pe vremea comunistilor, un giratoriu cu o “hopera de harta, vere” fix in mijloc. Frumos… un ceva metalic avand o forma nedefinita de trapezo-piramido-elipsoido-cerc cu multe luminite. Am ramas impresionata. Ne mai invartim noi un pic… gropi, multe gropi, cele mai multe gropi. Aaaaa!!!!

Ma uimeste totusi atmosfera din acest oras. E apasatoare. Oamenii sunt tristi si urati as putea adauga, praf peste tot, dupa ora 6 seara e pustiu. Ma simt ca intr-un oras uitat de lume, fara perspective si cu urme adanci ale fostului regim.

Sunt mult prea obosita. Am stat mult peste program, am avut mult prea multe de facut, agitatia a fost prea `agitata`. Cu toate astea am ramas impresionata de copii ( a se intelege agenti 😉 ) Imi era oarecum dor de atmosfera de CC desi m-au obosit la maxim. Pentru ei ma voi intoarce si saptamana viitoare chiar daca trebuie sa fac slalom printre miliardele de gropi si ma doare inima de fiecare data cand dau intr-una.

Am nevoie de inca o cafea, desi am la bord 2 deja. Pana data viitoare… salutari din meglopolisul TGV.

E soare… mult soare. Ok, e prea mult soare. De ce dracu am lasat jaluzelele deschise?! Ma tarasc cu greu pana in bucatarie unde cotrobai dupa cafea. Bai, zici ca sunt hipnotizata. Nu pot gandi pana nu iau o gura de cafea si un fum din tigara. Doamne cat soare e afara. Ma suna o prietena mult prea bine dispusa si extrem de entuziasta pentru ora asta matinala. Nu reusesc sa inteleg foarte bine ce zice pentru ca inca dorm. Isi da seama ca sunt coffee-less si smoke-less si ma lasa sa imi revin.

Eh, hai ca parca incep sa vad cu alti ochi lumea si cana e abia la jumatate. Ma plictisesc si nici nu m-am trezit bine. Ce dracu fac azi? Ma mai uit odata pe geam si imi dau seama ca vreau sa conduc. Lumina e perfecta. Mda, am o ciudatenie cu lumina de condus: tre sa fie soare, dar nu prea, sa straluceasca dar nu foarte mult, sa fie o anumita temperatura afara… eh e complicat.

Cand afara sunt exact conditiile astea ma apuca un chef de duca de zici ca nu e adevarat. Bine eu am o placere deosebita de a conduce in orice moment, insa in imprejurarile astea e imperios necesar sa ma urc la volan. Nu dati cu pietre, stiu ca femeile sunt praf la volan… sunt perfect de acord cu asta. Eu nu le suport si ma umplu de draci instantaneu cand intalnesc specimene din astea in trafic. Sa zicem ca eu fac parte din exceptii… mda, modesty is my middle name 😛 Serios vorbind, am invatat de la un super sofer sa conduc si ca sa il citez pe el, conduc atipic pentru o femeie.

Deci afara conditiile meteo sunt perfecte. Buuun. Ma pun si caut o melodie pentru ca cineva a uitat sa mi-o trimita. Cred ca este melodia perfecta pentru condus. O gasesc intr-un final pentru ca evident nu am retinut cum se numeste remix-ul si incerc sa ma conving ca ar trebui sa stau acasa totusi pentru ca am milioane de chestii de facut. Volumul la maxim nu ma ajuta cu nimic si nici faptul ca am deschis toate jaluzelele. Era o vreme cand ma duceam foarte des la un prieten din Galati si absolut de fiecare data vremea era la fel ca si azi. Era si o melodia pe care o ascultam atunci. Gizaz, daca o gasesc si pe aia clar nu mai stau in casa. Step away from youtube! Don`t push the button! Pfff, too late, am gasit-o.

Enjoy, eu am plecat 😀

Mare lucru munca in echipa! Mare, domne`! Munca in echipa este mecanismul care face treaba sa mearga. Ai echipa, ai valoare. E asa, ca o big happy family. Un fel de “ne avem ca fratii”. Fiecare isi face treaba, pasarelele canta, florile infloresc, soarele sclipoceste, e o armonie de nedescris. Uite, ca imi da si o lacrima in coltul ochiului.

E un mare cacat in mortii ma`sii. E simplu: ca lucrurile sa mearga trebuie ca fiecare negru de pe plantatie sa isi faca partea lui; astfel la final va iesi un cacat frumos cu fundita. Daca unul o freaca va iesi un cacat pansat. Evident ca asta se intampla destul de des. De fiecare data trebuie sa existe un retard care sa futa tot. Si nu numai ca fute tot, anunta si cand este mult prea tarziu si ramai ca boul cu telefonu` in mana si te gandesti ce pula mea faci sa repari cacatu`.

Evident ca nu ai ce, dar tu te gandesti. Bai, si te gandesti, si te enervezi, si ceri explicatii pentru a intelege ce s-a intamplat ca sa poti gasi solutia, dar evident ca ti se da la muie. Fiecare arunca cu cacat in celalalt. Si iar te enervezi, si iar te gandesti, si suni lumea si dai mailuri, fumezi juma` de pachet de tigari si te rasucesti de te apuca toti dracii. De ce te enervezi nici tu nu stii.

Defapt tu esti singurul idiot care nu numai ca si-a facut partea, dar si-a facut-o si bine. Buuun. Intr-un final se rezolva. Cine are de suferit apoi? Tot tu, pentru ca minunatul cacat cu fundita e in ograda ta, si chiar daca altii l-au transformat in cacat pansat, e la tine, tu platesti.

Mda, asta e … s-a stricat defectul!